ROMÂNII DIN UNGARIA

Suntem încă la Măcău, în acest oraş minunat de pe Mureş, unde prin anii 1870, trupele de teatru ale lui Mihail Pascaly şi Matei Millo au prezentat primele spectacole româneşti.
Despre acestea mi-a vorbit foarte inspirat istoricul literar profesorul Gheorghe Petruşan din Szeged, cu prilejul unei întâlniri la Băile Herculane.

Este vorba de simpozionul ştiinţific „Patrimoniul cultural bănăţean”, organizat de prietenul nostru comun istoricul Valeriu Leu în toamna anului 2005. Am zice că sunt evenimente de importanţă majoră pentru Măcău. Despre care profesorul Petruşan scrie în cartea lui Iosif Vulcan şi revista „Familia”.

Cât de mare era interesul românilor din Ungaria pentru aceste reprezentanţii şi entuziasmul cu care ele erau întâmpinate chiar şi de românii din cele mai îndepărtate regiuni, reiese şi din evocările lui I.Slavici, care descrie în felul următor reprezentaţiile lui Ionescu de la Giula şi Măcu: „e vorba de oameni cre nu mai sunt şi de timpuri trecute, pe care dintre cei din vremurile de azi numai puţini le ştiu, şi dintre aceştia mulţi le-au dat uitării.

Era-n vara anului 1872 I.D. Ionescu, atunci vestitul cupletist făcea un „turneu” prin Ardeal, de unde Milo şi Pascaly mai înainte stârniseră cu trupele lor multă vâlvă…

În turneul de la 1872, el trecuse prin Munţii Apuseni, de la Abrud în Valea Crişului Alb şi dăduse reprezentanţiuni la Brad, la Baia-de-Criş, la Hălmaj şi la Buteni, de unde-i venise vestea la Arad. Lumea îl aştepta cu nerăbdare. Prima reprezentaţiune a dat-o la şcoala de la catedrală.

Fiind vorba să le îndulcească viaţa şi celor de prin alte centre, am luat asupra mea sarcina de a-l însoţi, ca să-l pun în legătură cu fruntaşii din partea locului. Am fost la Lipova, lângă Mureş, la şiria şi la Pâncota în Podgorie, precum şi la Chişinău în Luncă. Pretutindeni lumea se îngrămădea şi însufleţirea era mare.

Am luat, deci, hotărârea de a ne duce şi la Ghiula, unde la o poporţiune de vreo 20000 suflete erau atunci şi vreo 6000 de români. E limita despre Tisa a pământului cu poporaţiune românească, dar ghiulanii şin la românitatea lor şi vorbesc peste tot destul de bine româneşte.

N-am fost primiţi nicăiri cu atâta năvălnicie ca aici, unde o sală de tot mare a fost trei zile d-a rândul plină, căci au venit şi oameni de prin satele româneşti de prin apropiere. Seara a treia s-a prezentat la casă un om înbrăcat în portul plugarilor maghiari din partea locului şi a întrebat dacă n-ar fi cu putinţă ca teatraliştii să dea şi la Măcău o reprezentaţiune.

Măcăul era un oraş înfloritor, cu o poporţiune de peste 30000 locuitori, între care sunt, ce e drept, şi români, cei mai mulţi înstăriţi, unii ortodocşi, alţii greco-catolici, dar nu mai vorbesc româneşte, decât pe ici, pe colo câte o babă, mai rar câte un moşneag. Un asemenea român care şi-a uitat limba era şi cel ce se prezentase la casă. Am fost dar rugat să-l fac pe tălmaciu.

I-am spus că sunt la mijloc heltuielile de drum şi cele de întreţinere şi e de temut că la Măcău, unde oamenii nu vorbesc româneşte, sala o să fie goală.

El a dat din cap şi m-a încredinţat că măcăuanii, deşi nu vorbesc româneşte, ţin mult la legea lor şi au să alerge cut otţii la reprezentaţiune, ba o să aducă şi pe alţii ca să le arate că au şi românii teatru, care e chiar mai frumos.

Văzând că stau la îndoială, el a întrebat cât a intrat aici pe seară la casă.

După e i-am răspuns că vreo două sute de florini, el a scos foarte liniştit portofelul din buzunar.

– Uite – urmă apoi – acolo n-o să daţi decât o singură reprezentaţiune şi n-o să vă fie destul numai 200 fl. Eu pun aici pe masă trei sute de florini. Dacă ar fi să încasaţi mai puţin, vă despăgubiţi de aici, dar eu vă spun c-o să luaţi cu mult mai mult…

Era miercuri seara şi a rămas ca tocmai duminecă seara să-şi desfăşoare la Măcău destoiniciile.

La Măcău sala de spectacole era plină până la refuz… Totul a decurs întocmai cum spunea cel care se prezentase la casă şi invita „teatraliştii să dea şi la Măcău o reprezentaţiune”.

Aci reprezentaţiunea s-a terminat cu „hora care s-ar fi urmat până-n revărsatul zorilor de zi, dacă n-ar fi fost la mijloc şi poliţia, care i-a trimis pe oameni acasă, căci ziua următoare era luni şi trebuia să caute fiecare de treburile sale.”

În felul acesta descrie scriitorul Ioan Slavici un eveniment cultural la care fusese şi el, petrecut la Măcău în anul 1872, în mijlocul maghiarilor şi românilor.

Szeged, respectiv Seghedin este al patrulea oraş ca mărime din Ungaria

Szeged, respectiv Seghedin este următorul oraş din Ungaria despre care voi scrie în acest număr. Un oraş în care nu trăiesc mulţi minoritari români, nici în prezent şi nu trăiau nici în trecut. Este, însă un oraş în care funcţionează Catedra de Limba Română care formează profesori pentru şcolile generale. De altfel, în Ungaria există unsprezece şcoli generale şi un singur liceu în care se predă şi limba română. Există secţii de pregătire a educatorilor şi a învăţătorilor în cadrul institutului pedagogic de la Szarvas.

Pentru majoirtatea, elevilor din cele 11 şcoli româneşti, limba română nu e limbă maternă, ci limba naţionalităţii din care elevul se trage, limba strămoşilor lui. Familia şi-a pierdut rolul în impunerea limbii române, toată speranţa ca tinerii să înveţe limba şi să aibă un minimum de cunoştinţe despre identitatea culturală şi naţională, rămâne în şcoli. Dar, în viaţa de zi cu zi, lipseşte motivaţia, şi lipseşte controlul calitativ.

A fi român, a vorbi româneşte, înseamnă, la ora actuală, a face un efort, şi cine e dispus de a face eforturi gratuite?!” se întreabă prof. dr. Mihaela Bucin, din Seghedin, în lucrarea pe care a susţinut-o la Simpozionul „Banatul – trecut istoric şi cultural” organizat la Novi Sad, în toamna anului 2004, de Societatea Română de Etnografie şi Folclor din Voivodina.

Oraşul are peste 160.000 de locuitori şi este reşedinţa judeţului Csongrád

Oraşul Seghedin este situat în apropierea graniţei cu Serbia, respectiv cu Provincia Autonomă Voivodina, pe ambele maluri ale râului Tisa. La sud de confluenţa acestuia cu Mureşul, la vreo 30 de km. de Makó, de unde venim, şi cam tot la vreo 30 de km. de Subotica, pe şoseauna naţională. Am putea zice chiar pe autostrada Arad-Budapesta, la mai puţin de 150 de km. de capitala Ungariei.

Un oraş frumos cu un trecut istoric de aproape două milenii. Astăzi, el se enumeră printre cele mai bogate şi cele mai prospere oraşe din Ungaria. Oraşul Seghedin are o populaţie de 168.000 de locuitori şi este reşedinţa Judeţului Csongrád. Economia sa se bazează în genere pe agricultură şi comerţ. El fiind şi un important centru religios.

Încă din Evul Mediu, populaţia oraşului a rămas de credinţă romano-catolică. În 1923, Seghedinul a preluat şi rolul de scaun episcopal deţinut înainte de Timişoara.

Costa ROȘU

Reportajul integral îl puteți citi în nr. 21 din 26 mai 2018