Oricâtă rutină am acumula de-a lungul anilor, plecările, mai ales cele în zbor, deasupra unui întreg continent, au darul de a cutremura o fibră interioară anume, aducând din neant trăirea unui atavism aparte pentru cei împiedicați decenii la rând să călătorească: cel al acoperirii distanțelor, al descoperirii altor locuri, altor oameni. Iar în cazul nostru, al românilor, atunci când o luăm spre miază-noapte, cum mi s-a întâmplat acum vreo săptămână, decolând spre Olanda, acest sentiment e întregit, ori poate văduvit, de cel al așezării bruște într-o altă lume, o altă civilizație, spre care tindem, pe care o visăm înflorind și acasă.

Uriaşa Centraal Station, adevărat centru nervos al Amsterdamului, văzută de pe râul Amstel, care dă numele oraşului. Aici se întâlnesc trenuri, tramvaie, metrouri şi feriboturile care traversează non-stop, acestea din urmă cu serviciu gratuit

Ţara marilor genii artistice şi a caselor fără perdele

Notele obișnuite de călătorie s-ar întinde prea mult pentru spațiul acestei pagini. Țara morilor de vânt și saboților de lemn, a lalelelor, dar și a marijuanei, a epopeii luptei unui întreg popor cu apele, fie ale râurilor, fie ale mărilor, pe care olandezii le-au domolit, le-au domesticit până la prietenie și camaraderie militară, țara marilor navigatori și comercianți, războinici și negustori de sclavi, coloniști și colonizați, nobili infatuați și genii artistice, constructori și arhitecți neobosiți, țara în care casele nu au perdele, obiceiul locului lăsând trecătorului imaginea neîngrădită a spațiilor interioare expuse ca niște picturi înșirate sui generis pe simezele unor străzi uluitor de curate, țara în capitala căreia pătrunzi pe autostrăzi cu câte cinci benzi pentru a ajunge la canalele înguste, mărginite de clădiri vechi înclinate aiurea, niciodată paralele una cu alta, dar toate în vârf cu brațul scripetelui folosit de demult ca și azi pentru a ridica mobila ori pianul în camere, țara aceasta plină de culori și oameni veseli, pentru care viața e un dar frumos și munca egală cu respirația, merită multe, multe pagini.

Puata Rembrandt din Amsterdam, sub statuia pictorului, personajele din Rondul de noapte au fost realizate în bronz. De mână cu un ofițer al gărzii…

Și poate un condei mai talentat decât al celui care vă așterne aceste rânduri cu gândul că ele vă vor invita la drum, ori poate numai la o clipă de admirație sinceră, pe care Olanda și poporul ei primitor o merită din plin. De aceea, nu am să vă povestesc aici câte am văzut și simțit în Regatul de Jos, cum i se mai spune, ci am să aștern doar o pată de culoare, un punct de contrast spre luare aminte pentru cine, vorba poetului, are inimă și minte. Mai exact, ultimele secvențe ale acestei călătorii.

Case tipic olandeze, la marginea unui canal din Amsterdam

Claritatea şi frumuseţea detaliilor

Ziua plecării, a întoarcerii în țară. Duminică, 20 mai, dimineața a fost una cețoasă la Amsterdam. Din fereastra hotelului pajiștea de un verde bogat din spatele canalului aflat la câțiva metri de clădire părea scufundată în lapte cenușiu. Abia pe la nouă soarele s-a hotărât să scalde totul într-un auriu desprins parcă dintr-o pânză a marilor maeștri flamanzi.

După obscurul întunecat al primelor ore, claritatea și frumusețea simplă a detaliilor impresionează asemenea unei pânze aduse la viață pe peretele unui muzeu. Ca la un semn, canalul s-a umplut de ambarcațiuni. Bărci, bărcuțe, iahturi, șalupe, torcând grăbite din motoare, înșirate ca mărgelele, toate în același sens, spre râul Amstel, ce curge majestuos la câțiva kilometri de noi. Un bărbat aflat la timonă îmi face cu mâna, zâmbind. În Olanda majoritatea oamenilor zâmbesc.

Undele canalului, strălucind de acum în siaje multiple, par să surâdă și ele, legăndând câteva rațe sălbatice plescăind indiferente la armada ce trece pe alături.

Câteva ore mai târziu, după ce am așteptat răbdători pe pistă ca bagajele din Boeingul KLM pregătit de decolare să fie debarcate, cele ale unor pasageri lipsă scoase din cală și securitatea zborului asigurată, Europa defilează sub noi.

De la peste 10 kilometri altitudine, peticele răzlețe de nori pufoși transformă peisajul în tablouri vivante, mai întâi cu imensele porturi olandeze mărginind întinderea placidă a Mării Nordului, apoi burguri germane înconjurate de plutoanele aliniate ale turbinelor eoliene așezate în vârfurile unor coline învelite în păduri, în sfârșit Dunărea, brăzdând Bratislava, cu aeroportul ei ce desenează prin cele două piste o imensă cruce, ca un uriaș simbol catolic, pentru ca într-un târziu să ne ofere peisajul Budapestei, cu poduri înlănțuind malurile înțesate de palate…

În avion e o atmosferă liniștită, oamenii, unii venind de foarte departe, pentru că aeroportul Schiphol de la Amsterdam e și un nod de transport aerian internațional de primă mărime, anticipează cu nerăbdare aterizarea la Otopeni.

Text şi foto: Lucian RISTEA

Reportajul integral îl puteţi citi în numărul 23 din 9 iunie 2018