Mă va fi iertând Thackeray pentru că i-am împrumutat titlul faimosului roman pentru a așterne aceste însemnări. Dar îmi revine obsedant în minte un pasaj: Lumea e o oglindă care oferă fiecăruia reflecția propriului chip. Dacă te încrunți, se încruntă și ea înapoi spre tine; dacă râzi, devine și ea o companie veselă și plăcută. Așa că fiecare să aleagă ce vrea să fie”.

Românii au ales. Cu o mare majoritate. Au ales cu zâmbetul pe buze, cu evidente speranțe, un partid ori altul, un lider ori altul, dar veșnic pentru o idee. O idee de viață. De aproape 30 de ani românii speră într-o viață mai bună, într-o țară mai bună.

Dureros, unul dintre sloganurile la modă în România acestor zile e ”vrem o țară ca afară!”. ”Afară” sunt aproape 4 milioane de cetățeni ai fostei țări chinuite de comunismul ceaușist, pentru care democrația, normele occidentale, Uniunea Europeană și ce le-a mai adus istoria post-revoluționară au însemnat mai întâi șansa de a pleca în căutarea unui trai mai bun. Afară înseamnă, în mintea românilor, apusul și mirajul său.

Nimeni nu vrea ca în Mongolia ori Burkina Fasso, firește. Cu scuze pentru mongoli și burkinezi, pentru că au și ei dreptul de fi altceva, altcumva. Românii, dupa ce au zâmbit alegând în propria lor țară, după ce au crezut că au puterea de a decide ce și cum vor să fie, au constatat că țara nu le-a răspuns, sub conducerea succesiunii de lideri instalați la putere din 1990 încoace, cu ,,o companie veselă și plăcută”, cum scria britanicul Thackeray.

România a rămas o țară încruntată, asta se vede pe fețele oamenilor de rând, cei mulți și încă lipsiți de prosperitate, plini mai ales de griji și nevoi. Mă gândesc la România reală, în care lipsurile de tot felul, începând cu cele din educație ori grija statului față de cetățean și până la carențele uriașe din infrastructură se văd și se simt de la prima privire într-un sat uitat de lume de prin Moldova, de la primii pași pe drumurile desfundate ori șinele ruginite, pe care nu mai circulă trenul.

Oamenii acestei Românii reale au umplut sâmbătă Piața Victoriei din București, la chemarea partidului majoritar, de guvernământ. Imaginile surprinse de presă scriu – cam 1000 de cuvinte fiecare fotografie – volume întregi. Oameni. Chipuri obosite, brăzdate de riduri, multe balaoacheșe, cu priviri piezișe, ori rătăcite, ori furioase, oameni cu palme bătătorite de muncă, pensionari puși pe harță, burtoși cu gândul la bere și mici, tineri slăbănogi, cu teniși stâlciți.

Oameni. Plictisiți și fanatici, abulici și amețiți de alcool, plini de importanța lor ori indiferenți, cu gândurile la necazurile de acasă, fără vreun gând anume, toți supraîncălziți, imaginea unei mulțimi evident mânate din spate. Oameni. Șefi ori șefuleți resposabili cu ordinea, odihniți și puși pe afirmare, ca orice mediocritate cu funcție, cât de mică, chiar dacă afirmarea înseamnă înghiontirea unui prichindel pe trotinetă. Oameni. Lideri clonțoși, revendicativi, patetici. Șeful suprem, la finalul unui discurs lung, mult prea lung pentru oboseala auditoriului, strigă ”Victorie!”.

Nici nu contează împotriva cui, deși oficial țintele sunt precise, începând cu președintele republicii și terminând cu nume nerostite ale unor ambasadori străini care se comportă la București ca într-un teritoriu al retardaților, unde ei sunt îndreptățiți să facă ordine trăgând lumea de urechi.

Oameni și supraoameni? Întrebarea fundamentală este: de ce mai luptă românii cu românii la aproape trei decenii după ce au răsturnat un regim represiv, ale cărui unelte și metode le cred reînviate? 6 milioane de cetățeni români ascultați, interceptați de servicii speciale care par că vor și pot să se substituie statului și funcțiilor acestuia.

Lucian RISTEA

Articolul integral îl puteţi citi în numărul 24 in 16 iunie 2018