„Casa de nisip”, Mărioara Stojanović, Editura Libertatea, Panciova 2018

(Fragment)

Victor Bogdan a traversat parcarea cu paşi grăbiţi. Când s-a aşezat în maşină, l-a năpădit un miros intens de gutui. Chiar în ziua aceea, în orele dimineţii, o ziaristă, corespondentă de la sat pe care o cunoştea de ani de zile, îi adusese un coş plin de aceste fructe minunate ale toamnei, alături de numeroase deziderate cu privire la cariera ei.  A renunţat la aceste aspiraţii  în clipa în care el a  confruntat-o cu adevărul crud:  nu o mai poate ajuta în carieră. Tânăra nu a fost o persoană semnificativă, dar, de fiecare dată când  apărea în public, s-a impus prin inocenţa gesturilor. La fel s-a întâmplat şi în clipa în care apăruse în faţa lui cu gutuile. Pentru un moment, lui Victor  i-a sustras atenţia de la situaţia în care se afla. Înainte ca Victor să-i spună lucrurile verde-n faţă, ziarista nu-şi dăduse  seama că el nu mai poate face nimic pentru ea.  În clipa aceea îi păru rău că nu a făcut ceva atunci când putea să facă. Gutuile i le adusese lui. Insista să i le dea. Nu era făţarnică.

Cu un zâmbet larg pe faţă şi cu privirea  când spre coş, când spre Victor, i-a zis:

– Se pare că ţi le-am adus în zadar!

– Întoarce-le de unde le-ai adus! – i-a răspuns Victor,  calm şi cu o privire distantă.

Ziarista se întristă atât de spontan şi de sincer, încât Victor se simţi vinovat. Începu a se gândi cum să întrerupă conversaţia, dar nu-i veni în minte  nicio idee.  În schimb, fata a devenit stăpână pe situaţie. A depus coşul pe caroseria părţii anterioare a maşinii  şi,  în mers,  i-a zis:

– Ce au cu tine? Ce vină ai tu?

Pentru că nu mai avea chef să strige după ea, dar nici să o lămurească ce se întâmplă, Victor a luat gutuile.  Le-a   pus în portbagajul maşinii şi a uitat  de ele. E  cel mai ciudat cadou pe care l-a primit vreodată.

Ca printr-un miracol,  drumul din faţa lui  devenise o nălucire cu miros de gutui şi  busuioc. Era atât de puternică şi de reală. Contrasta cu golul  din sufletul lui. În acelaşi timp, era şi ciudată,  pentru că  amestecul de mirosuri dispare în faţa nefericirii. „Să fie oare aceasta nefericirea?” – gândi el. „Da, este! Ce altceva poate fi atunci când vulturul cade din zbor? Să cobor la nivelul vrabiilor de câmp? Câţi răpitori mă aşteaptă acolo!”.  Nici măcar nu s-a gândit că cei mai duri cu el vor fi oamenii pe care el însuşi i-a auzit strigând ,,Trăiască Milošević!”.  La scurt timp după aceea, în noile  structuri de guvernare la care au luat parte şi care,  înglodate în furt şi corupţie, nu au fost în stare nici pe aproape să confirme aşteptările, tocmai ei să-şi permită tot felul de excese.

Hotărî să nu se mai gândească la ceea ce avea să urmeze. În astfel de clipe, gândurile despre trecut sunt întotdeuna un loc de refugiu. Amintirile ne sunt raiul sau iadul din care nimeni nu ne poate alunga.

***

Victor Bogdan a fost la un pas să îşi realizeze visul de o viaţă. Vreme de câţiva ani, cât îndeplinea sarcini importante în organele provinciale, a fost preocupat de limbi străine, diplomaţie, maniere, comportament. Intenţiona să devină diplomat de carieră,  ceea ce însemna  perfecţionare necontenită. Odată cu îndeplinirea condiţiilor necesare pentru intrarea lui în exerciţiul funcţiunii, urma să fie repartizat la Paris, dar situaţia în ţară i-a impus cu totul altceva. În momentul unei remanieri guvernamentale, nu a avut cum să respingă cererile politicii la zi. A fost numit în funcţia de ministru al informării (această funcţie numită,  mai exact,  secretar provincial pentru…). A acceptat soluţia ca fiind una temporară, după cum a primit explicaţia. S-a gândit că astfel mai face un pas  spre ceea ce îşi doreşte. Totuşi, nu s-a putut  elibera de senzaţia că împrejurările îl depăşesc şi că lucrurile nu merg în direcţia dorită. A intrat tot mai adânc în impas şi  deseori se întreba ce carieră de diplomat îl aşteaptă. Pentru ce, de fapt, se pregăteşte într-o ţară obosită de criză şi războaie, izolată de întreaga lume? Mustrarea de conştiinţă persistă şi câteodată întunecă judecata, iar când presimţi epilogul e deja târziu. Mult prea târziu.

Fragmentul integral îl puteți citi în ziarul „Libertatea” din 14 iulie 2018.