După un decembrie preaplin de sărbătoare & sublimă tradiție creștină… în ianuarie armonioasele artificii, luminițele multicolore, se sting – realitatea neîndurătoare reapare în toată goliciunea, mai înverșunată și mai ostilă.

Unde se poate regăsi pe sine românul și în plus minoritar, și mai cu seamă în Serbia, fixat între zilele dintre 30 decembrie și 6 ianuarie? Va avea oare discernământul să înțeleagă, cu adevărat, măcar în anul care va urma, cât de subțire ne este suportul identitar, acel voal ușor zdrențuit pe care este așternută ființa noastră, cu toate respirațiile ei – școală, teatru, biserică, mass-media, cartea noastră!!!, impotența politică… o, da, și toate acele glorioase trepte pe care au urcat înaintașii și contemporanii noștri ridicând, în acest Banat, un templu autentic al identității noastre. Aici sunt adăpostite energiile creatoare ale miilor de români frumoși care au știut să-și perpetueze originea și prin ea ne-au încredințat neuitarea de sine… Însă mai știu că nu peste mult timp pentru noi nimic nu va mai fi la fel, deja multe nu mai sunt la fel – drepturile de care ne-am bucurat cândva vor fi reconcepute & rediscutate & renegociate și redefinite. Serbia își trasează noile strategii în toate sferele de interes, se deschid „Capitolele…” în negocierile de aderare la Uniunea Europeană – acum se cimentează drepturile noastre ca români. Și pentru că nimeni nu este darnic când trebuie să dea, mai cu seamă nu administrația belgrădeană, va trebui să ne luptăm pentru fiecare literă de lege. Suntem atât de inconștienți de realitatea care ni se pregătește, ne aflăm în afara unor importante procese, încât toate ar putea să treacă pe lângă noi și în final să ne trezim prădați. Fără de o unitate și de o conlucrare a tuturor românilor nu vom reuși să ne protejăm și să redobândim drepturile. Câteva voci solitare nu sunt îndeajuns de grăitoare – și în Serbia politicul e surd și fără de sensibilitate – de aceea, în procesele unei tranziții iminente, unitatea românilor este mai necesară ca oricând, altminteri, marginalizați, vom deveni precum firul de nisip în deșert.

Va avea oare românul acea înțelepciune să înțeleagă că, singur fiind, nu va fi în stare să-și articuleze, să-și apere drepturile și interesele pentru că, vedeți voi, într-o societate primitivă pentru ceea ce este firesc trebuie să porți lupte de tranșee cu politicul irațional. Colac peste pupăză, în această harababură am rămas și singuri, nu contăm pentru nimeni cu adevărat decât doar pentru noi înșine.  Am rămas mai puțini, înfricoșător de puțini și nu mai avem dreptul la eșecuri, la greșeli, la dezinteres și dezbinări – în această stare dezolantă trebuie să alegem calea care va asigura perpetuarea spirituală și va alunga neliniștile existențiale.

În anul care vine poporul român aniversează 100 de ani de la Marea Unire din 1918. Este un an de o importanță majoră pentru toți românii, un prilej pentru a se cinsti împlinirea idealurilor de independenţă, suveranitate şi unitate naţională, de maturitate politică… Ar fi bine ca, în acest spirit al unirii, și minoritarii români în mica lor comunitate etnică, să demonstreze maturitatea cuvenită și să purceadă la o unitate pentru a-și apăra și dobândi drepturile firești în statul în care s-au născut și trăiesc. E timpul să nu mai experimentăm! În anul 2018 va fi ales un nou Consiliu Național Român, iar unitatea poate fi acel postament & platformă care trebuie să coaguleze energiile pozitive, să reprezinte interesele întregii comunități entice în toate compartimentele, să ofere programe care asigură viabilitate și consistență vieții culturale, învățământului nostru, mass-mediei, o prezență publică demnă și integră, întregului context minoritar român… Este calea pe care ar trebui să o alegem cu toții.

Așa cum fără de harul lui Dumnezeu suntem asemenea pământului neroditor, întocmai fără de unitate, în vremurile care sunt și vor veni, și ființa noastră identitară va deveni precum un pom care nu-și îndeplinește menirea – neroditor, iar unirea, ca și floarea de cais, are vremea ei, dacă există discernământ.

Restul e tăcere…

Nicu CIOBANU