La început de secol XX casele torăcenilor erau mai toate din zid de pământ bătut, respectiv țiglă de pământ nearsă (la Torac așa-zisă „moartă“). În același timp, cele mai numeroase acoperișuri erau din trestie, care în fiecare vară sau toamnă era schimbată cu trestie nouă, mult mai rezistentă. Mai apoi, acest acoperiș a fost înlocuit cu așa-zisă țiglă mică, care se fabrica pe atunci. Este interesant că mai toate aceste case aveau camerele foarte joase. Acest lucru se datora faptului că încălzirea lor era mai rapidă cu tradiționalele cuptoare, construite tot din pământ, focul fiind făcut cu precădere cu tulei.

Vara era altă poveste, fiindcă multe familii de torăceni, când temperaturile începeau să se ridice, dormeau în coridoarele deschise ale caselor. Erau folosite paturile din camere, acoperite din cauza țânțarilor, numite ,,zuncălăie”.

Abia după Primul Război Mondial, și mai ales după cel de-al Doilea, a început construirea unor case noi mult mai înalte. De la doi metri și ceva la o înălțime de peste trei metri. De multe ori, din cauza economisirii banilor, casele erau din zidurile vechi așa-zis ,,năgite”, adică peste cele vechi se mai adăuga un metru de cărămidă nearsă și mai apoi din cea arsă.

I. MIAT

Articolul integral îl puteți citi în săptămânalul ,,Libertatea” din 13 octombrie 2018