La 31 octombrie 1918 a ajuns la Vârşeţ ştirea prăbuşirii stăpânirii ungureşti. Câteva zile mai apoi, la 4 noiembrie, un grup de tineri din localitate şi satele vecine s-au întâlnit în casa lui Romulus Silviu Molin decizând înfiinţarea consiliilor naţionale comunale. Pentru aceasta tinerii au solicitat sprijinul tuturor fruntaşilor naţionali ai românilor din regiune. Cei întruniţi în casa lui R.S. Molin au redactat şi au lansat un apel către populaţia românească: „În urma schimbărilor radicale întâmplate în ţara noastră fiind recrutaţi din mai multe comune din jur – pentru a înconjura orice tulburare şi demonstraţii fără rost – în conferinţa intimă am hotărât a Vă sfătui docamdată:

  1. Vă constituiţi fiecare comună în Consilii Naţionale Româneşti de către 10 – 30 membri, prin care Consilii să asigure pacea, ordinea publică, avutul şi siguranţa personală:

Şi în caz de lipsă luaţi măsurile necesare pentru asigurarea averii comunale. Alte îndrumări vi se vor comunica la timpul său din partea Consiliului Naţional Român constituit deja din deputaţi şi alţi fruntaşi ai neamului nostru”, Vârşeţ, la 4 noiembrie 1918”.

Acest apel a fost trimis prin curieri speciali, chiar în ziua următoare comunelor din regiune care erau solicitate să treacă la înfăptuirea lui.

Tot la Vârşeţ s-a înfiinţat şi Consiliul Militar, care într-un apel intitulat „Către oficierii şi soldaţii români din Banatul sudic” se declară subordonat Consiliului Naţional Român, că este gata totodată să servească cauza naţională românească. Apelul a fost semnat de maiorul Petru Jucu, locotenentul Romulus S. Molin şi Iuga. La el au aderat, după cum ilustrează originalul docmentului, circa 100 de persoane: preoţi, militari, medici, ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi, dar şi simpli volntari.

Începând cu 5 noiembrie, după alte păreri chiar mai devreme, au fost înfiinţate consilii naţionale în toate satele în care trăiau românii din Banatul iugoslav. În respectivele consilii naţionale au intrat oameni de diverse profesii şi vârste – învăţători, profesori, preoţi, ţărani, meseriaşi, comercianţi, ofiţeri – ele exprimând, în fond încrederea populaţiei în aceste organe ale autorităţii administative şi politice româneşti. După informaţiile noastre, care probabil sunt incomplete, s-a constituit un Consiliu Naţional Românesc coordonator la Vârşeţ şi consilii naţionale în peste 30 de sate: Alibunar, Coştei, Cuvin, Dobriţa, Deliblata, Doloave, Ecica Română, Glogoni, Grebenaţ, Iablanca, Iabuca, Iancahid, Jamu Mic, Marcovăţ, Mărghita Mare, Mesici, Nicolinţu Mare, Oreşaţ, Râtişor, Petrovasela, Ovcea, Sălciţa (Sesica), Srediştea Mică (Pârneaora), Satu Nou, Seleuş, Sân-Mihai (Locve), Straja, Sarcia Română (Sutiesca), Sân-Ianăş (Barice), Toracul Mare, Toracul Mic (Begheiţi), Vlaicovăţ, Voivodinţ.

Atribuţiile consiliilor naţionale româneşti în discuţie erau extrem de clare: conducerea comunităţii, stabilirea ordinei şi disciplinei în sate. Ele au organizat muncile agricole de toamnă (culesul porumbului şi însămânţările), s-au preocupat de aprovizionarea populaţiei; au vegheat pentru eliminarea speculei cu produse agro-alimentare deficitare pe piaţă şi chiar au fixat preţurile unor produse ca sare, petrol, chibrituri, zahăr, orez, făină, tutun etc.

Prin aceste atribuţii administrative, economice şi, nu în ultimul rând, politice, consiliile naţioale româneşti din Banatul iugoslav au înlocuit perfect vechile organe ale guvernării maghiare, cu conduceri româneşti democratice alese, deci statuate pe dreptul de a decide, de a se pronunţa.

În aceeaşi conjunctură şi în acelaşi perimetru temporal, se petrecea şi înfiinţarea gărzilor naţionale româneşti ca organe – aşa cum am mai menţionat – subordonate consiliilor naţionale.

Vasile Mircea Zaberca, „Românii de peste fruntarii”, Editura Libertatea, Panciova, 2003

Articolul integral îl puteţi citi în săptămânalul ,,Libertatea”, nr. 48 din 2 decembrie 2017