Familia este mediul în care venim pe lume, ne dezvoltăm şi ne formăm deprinderile, ne construim visele şi ne trasăm drumul prin viaţă. Este locul unde găsim înţelegere, linişte şi soluţii la problemele care ne frământă.

Într-un dicţionar de etnologie şi antropologie mai vechi, la litera F cuvântul ,,familie” este primul. Iată cum este definită această noţiune: ,,Toată lumea are impresia că ştie ce înseamnă familia: ceva ce pare să descindă direct din ordinea naturii, ceea ce îi conferă caracterul unui dat universal, cel puţin în forma sa elementară, de tip conjugal, definită prin unirea, recunoscută din punct de vedere social, dintre un bărbat şi o femeie care trăiesc împreună cu copiii lor”.

În urma vizitei la familia Dehelean din Obrenovac, nu am avut niciun dubiu dacă definiţia familiei dată mai sus este caracteristică şi lor. La noi la sat s-ar spune că sunt oameni ca lumea şi de treabă”, deşi sunt o familie care şi-au împletit cuibul în comuna Obrenovac de lângă Capitala ţării.

Îndată ce intri în casa lor, te trezeşti într-o lume mirifică situată în inima unei localităţi urbane, care reflectă din plin povestea vieţii lor. Nu trebuie să pui întrebări. Ajunge să priveşti în jurul tău şi să-ţi fie clar că ai de a face cu nişte orăşeni care mai sunt şi buni gospodari, deprinşi să lucreze, să aibă şi să împartă cu alţii ceea ce au.

Până în amurgul zilei am vorbit cu dânşii despre… toate, posibile şi imposibile. Am luat-o din moşi-strămoşi, care cu cine e rudă şi unde e familia. Am intrat şi în politică, dar numai cu vorbele. N-am fi români de treabă dacă nu ne-am atinge şi de politică de la care, sinceri, nici eu, dar nici Petru, capul familiei Dehelean, n-avem nici măcar cât au costat prăjiturile pe care le mâncam pe parcursul a două, trei ore, cât a durat povestea familiei lor.

Lăsând deoparte bunătăţile şi frumuseţile văzute, familia Dehelean are ce spune pentru pagina ,,Casa românească„, fără a se lăuda cu ceva aparte. Cei care îi cunosc de mulţi ani, ştiu că Petru şi Cristina, pe lângă amabilitatea cu care te primesc în casă, au şi ceva ce caracterizează sufletele nobile – mărinimia şi lărgimea privirilor. De aceea, scrierea acestui reportaj a avut o traiectorie inversă decât cea obişnuită în practica ziaristică. Mai întâi a fost cules, apoi pus la căldura cugetului să ,,fermenteze” şi apoi a fost transformat în text.

Amprenta faptelor şi a drumurilor

Dacă paginile vieţii, pe care fiecare dintre noi îşi lasă amprenta faptelor şi drumurilor proprii, dar pe care unii o mai numesc şi soartă, ar putea să fie publicate sub formă de carte sau de jurnal, mulţi dintre cei care trăiesc pe plaiurile bănăţene şi pe care îi cunoaştem ca prieteni, vecini sau rude, ar fi autorii unor adevărate opere ale vieţii. Pentru că mi-am asumat responsbailitatea şi plăcerea, mă voi strădui să îi prezint pe membrii familiei Dehelean pe măsura meritelor.

În casa familiei Dehelean oaspeţii sunt bineveniţi

Petru (1953) şi Cristina, născută Laţco (1957) au primit de la stele darul de a scrie opere pe paginile vieţii lor; nişte romane copertate într-un volum comun, ticluite de-a lungul a 30 de ani. Nu era deloc simplu să pleci, pe atunci, de la casa părintească, să spui adio prietenilor dragi, părinţilor, fraţilor, surorilor, rudelor şi să-ţi iei lumea în cap. Ei s-au decis să facă aşa cum au considerat că e mai bine. N-au greşit. Au ieşit din cadrul mentalităţii şi şi-au început viaţa singuri, neîmpovăraţi de „grija” lumii. Motivul plecării lor de acasă a fost decalajul dintre generaţii, adică dintre copii şi părinţi, cu care mai târziu au avut relaţii bune.

Progres continuu

În cazul lui Petru, anul nunţii şi al angajării a coincis (1978). Primul post de muncă i-a fost la Serviciul pentru Protecţia Copilului, Protecţia Socială şi Sanitară din Panciova, ca deţinător al diplomei Facultăţii de Economie din Belgrad.

S-a stabilit la Belgrad şi doi ani mai târziu s-a angajat la la Rafinăria din Capitală.

La bunicul e cel mai bine

De la bun început a dat dovadă de o capabilitate şi i s-a deschis calea către postul de locţiitor al directorului pe probleme sociale şi economice. Le-a arătat Petru cum se fac socotelile, aşa că a primit post în conducere la vârsta de numai 29 de ani. Incredibil, aţi zice astăzi voi, mari cugetători, dar în „vremurile bune” munca a fost preţuită şi răsplătită. Salariul nu l-au primit pe criterii politice. Au muncit cu conştiiciozitate, cu încredere în ziua de mâine. Nu au visat la cai verzi pe pereţi. Au avut planuri clare de viitor.

Urcuşul a fost cu piedici. Directorii invidioşi care au vrut să-i oprească ascensiunea, dar la vremea respectivă vorba muncitorilor a fost decisivă. Nu l-au dat muncitorii, pentru că a fost harnic, a ştiut cum să trateze oamenii, să-i respecte şi niciodată nu a făcut deosebiri între ei. În plus, Petru cunoaşte trei limbi de uz mondial: engleza, franceza şi germana.

Valentin MIC

Articolul integral îl citiţi în săptămânalul ,,Libertatea”, nr. 30 din 29 iulie 2017