Pentru români, indiferent în ce sat sau perioadă istorică trăiau, apa a fost, dintotdeauna, un simbol la materiei prime, al curăţeniei şi castităţii, al stihiilor regenerării şi purificării, al izvorului vieţii. Apa scoasă din fântânile săpate în adâncul pământului a reprezentat pentru localnici un izvor nesecat al iubirilor din tinereţe, care le-au rămas într-o amintire frumoasă. Despre cele 12 fântâni, câte au fost construite de strămoşii petrovicenilor, cronicarii vremii au consemnat multe lucruri interesante. Firesc, Petrovasâla este satul cu cele mai multe fântâni.

Cărţile de odinioară spun că apa pentru strămoşii noştri a fost, incontestabil, un simbol primordial preţuit, din care iau naştere toate cele văzute.

La fel ca la alte popoare, la români apa este simbolul inconstanţei şi perisabilităţii formelor, al trecerii timpului. Într-un minunat și înțelep proverb, românii au surprins apa care se opune focului masculin şi mistuitor, precum şi lumii mineralelor: „Apa trece, pietrele rămân”. În satul Petrovasâla, se pare că apa de băut a fost cea mai solicitată, deoarece de ea a depins viaţa oamenilor de pe aceste meleaguri.

Cultul apei şi mai ales al apelor are rădăcini în spiritualitatea geto-dacă. S-a transmis, în mare parte, în creştinism. Anumite fântâni, izvoare și cursuri de apă erau venerate. Lângă ele se organizau ceremonii religioase şi rituri de trecere. Apa curată a acestor surse era colectată în vase diverse întotdeauna înainte de răsăritul soarelui. Această apă era considerată „apă neîncepută”, folosită în toate ritualurile de purificare, de vindecare a bolilor şi de izgonire a duhurilor rele.

Răsfoind documentele vechi ale cronicarilor, am aflat că localitatea Petrovasâla este aşezată pe un platou la o altitudine de 147 metri. Din această cauză apa din fântânile satului se poate găsi la o adâncime de la 50 până la 70 de metri. Apa putea fi scoasă numai cu ajutorul unei cumpăne trase de un cal.

Petrovicenii vârstnici îşi amintesc de sătenii lor care au cărat apa de obicei de la cea mai apropiată fântână. Cei care locuiau mai aproape de fântâni aveau ţevi subterane prin care apa se scurgea până în curtea casei, unde era un bazin de colectare. Cei săraci care nu aveau aşa posibilităţi. Ei au scos apa cu ajutorul unui ,,vârtej” (denumire dată de localnici).

Strămoşii petrovicenilor s-au statornicit pe aceste meleaguri în anul 1808. Un an mai devreme, a fost săpată o fântână pentru cercetarea resurselor de apă la mari adâncimi. Cercetătorii au ajuns la concluzia că la adâncimea de circa 50 de metri poate fi găsită apa de băut. S-au săpat șase fântâni, iar din cauza lipsei de apă până la anul 1871 în sat s-au construit încă șase.

În general, fântânile au fost construite din lemn și acoperite cu şindrilă. Până astăzi, majoritatea acestor fântâni au fost reconstruite şi acoperite cu ţiglă. Toţi cei care au încercat apa din aceste fântâni au rămas impresionaţi de gustul ei specific, pentru că era rece şi ,,limpede ca cristalul”. Mulţi vizitatori şi călători şi-au astâmpărat setea cu apa cristalină de la una dintre fântânile la care s-au oprit în itinerariul lor.

Sătenii au rămas pentru totdeauna fideli apei pe care au băut-o din fântânile lor. Cu mare grijă au întreținut fântânile. Apa au cărat-o într-un vas special construit din lemn, cu capacitate de cca 400 de litri. Fiecare gospodar a golit vasul cu apă într-un bazin betonat din curtea casei. Apa au folosit-o la băut, la gătitul mâncărurilor, precum şi la adăpatul animalelor domestice.

Originea celor 12 fântâni

De obicei, aceste fântâni au fost localizate la răscruci de drumuri, pe unde treceau călătorii de cursă lungă.

În baza unor date de care dispunem, cele 12 fântâni sunt poreclite după numele familiei a cărei casă se află în apropierea fântânilor: fântâna de la Stoian, fântâna de la Vigăr, fântâna de la Fribişanu, fântâna de la Pera Cârsta, fântâna de la Măngula, fântâna de la Orta, fântâna de la Ghegea, fântâna de la comună, fântâna de la moară, fântâna de la Cârstăi, fântâna de la Penţa şi fântâna de la Cola Bogic.

Astăzi fântânile sunt o mărturie vie a vieţii grele de odinioară, când petrovicenii, vrând-nevrând, au dus o luptă crâncenă pentru a-şi câştiga existenţa, aici unde praful de nisip şi vânturile puternice au şters totul din calea lor. Apa fiind izvorul nesecat al vieţii, strămoşii petrovicenilor au reuşit să înfrunte toate greutăţile. Fântânile au rămas o atracţie pentru vizitatori şi o amintire frumoasă pentru toţi ceic care au băut apa rece din izvorul pământului.

Ion MĂRGAN

Articolul integral îl puteţi citi în săptămânalul ,,Libertatea”, nr. 42 in 21 octombrie 2017