Ia, probabil cea mai frumoasă şi distinsă/graţioasă piesă a costumului popular, alături de catrinţă, cusută cu atâta emoţie şi minuţiozitate de către bunicile şi străbunicile noastre, a marcat ziua de duminică, 24 iunie 2018, în mai multe localităţi româneşti fiind înălţată la adevărata sa valoare, a fost pusă la loc de cinste printre piesele portului popular, o bijuterie care nu-şi pierde luciul.

Ziua Iei sărbătorită la Torac

La prima vedere totul pare minunat. Copiii, de la cei mici de 3-4 ani şi până la cei din pragul adolescenţei, cărora le este insuflată dragostea de neam, respectul şi păstrarea tradiţiei moştenite de la predecesori şi astfel să o transmită, nealterată, generaţiilor următoare, sunt parte a unei imagini pe care adesea o întâlnim în satele noastre. Şi e bine că este aşa, într-o oarecare măsură.

Însă, datorită manifestărilor populiste, care uneori depăşesc limita decenţei/bunului-gust, nu observăm că am început să ne transformăm într-o comunitate arhaică: de la limbaj, modul de a ne exprima identitatea, până la inexistenţa unei perspective a fiinţării noastre comunitare, pentru că identitatea noastră nu trebuie atestată doar prin cântec şi dans, deşi se pare că cel mai bine ştim să cântăm şi să dansăm.

Oricum, această dulce legănare, uşoara inconştienţă că se poate şi trebuie mai mult şi mai altfel, drept urmare firească a dragostei înfiripate de mic copil faţă de tot ceea ce ţine de folclor, precum şi a devotamentului pentru păstrarea şi promovarea patrimoniului şi a identităţii naţionale, ne caracterizează ca popor.

În ultimii ani, aceste manifestări, cu caracter gastronomic, expoziţional, cultural-artistic… parcă se înmulţesc, la fel ca şi organizaţiile nonguvernamentale, care inventează varii motive pentru a organiza un „trandibal”. Desigur că, în esenţă, în spatele acestora sunt şi alte obiective, mai presus decât „promovarea tradiţiei”, ca de exemplu, mijloacele financiare, călătoriile, dorinţa de a ieşi în evidenţă etc. Acestea alcătuiesc acel motor de pornire care pune energiile în mişcare.

Să fie vinovată şi globalizarea care ne reaminteşte mereu în ce secol trăim, iar noi nu dorim încă să ne debarasăm de acele haine fastuoase, de sărbătoare, de teamă să nu uităm rădăcinile?! Oricare ar fi răspunsul, un lucru e clar şi sigur – românii noştri din Banatul sârbesc ştiu foarte bine cum să-şi păstreze limba, cultura, neamul şi dincolo de lumea arhaicului, a folclorului şi somnolenţei, o dovedesc de un secol.

Teodora SMOLEAN