Orice observator al vieții cotidiene se îmbracă uneori în tăcere, ca într-o haină veche, dar de încredere în fața vremii, vremurilor rele. Cam asta mi s-a întâmplat și mie după evenimentele din Bucureștiul după-amiezii și serii de 10 august. Rele vremuri!

Nu credeam să apuc vreodată să văd atâta ură, atâta pornire pătimașă și pe alocuri violentă a românilor împotriva românilor. Există la această oră, indiscutabil, frământări adânci în societatea românească. Detest sintagma „războiul româno-român”, pe care o denunț pentru inconștiență în anul în care încercăm (și eșuăm lamentabil) să ne sărbătorim centenarul. Dar conflictul pe care această zicere nefericită îl evocă e cât se poate de adevărat, palpabil în România anului de grație 2018.

Cu consecințe nefaste, anticipez, pentru chiar unitatea și suveranitatea țării.

Am urmărit la televizor audierea în fața unei comisii parlamentare a ambasadorului României în Statele Unite, George Maior. Cum omul a sărit calul într-o declarație care a avut efect exploziv pe scena internă, mai exact în zona guvernanților, iar SUA e puterea patronală la București, putere la promovarea căreia Maior și-a adus o contribuție însemnată din toate pozițiile oficiale pe care le-a ocupat, mi-am zis că va fi fiind interesant. Și a fost.

Sfidarea domnului ambasador la adresa unor politicieni incapabili, cu excepția lui Călin Popescu Tăriceanu, să îl pună în dificultate, era de așteptat. Nu asta a depășit anomaliile de acum obișnuite în viața politică dâmbovițeană. Și nici falsele neologisme, izmenite la modă în România, de genul celui aruncat de doamna Alina Gorghiu care se întreba „cum ne impactează…” nu știu ce. Nu. Ceea ce mi s-a părut cu adevărat fascinantă a fost lipsa de substanță a unei pseudo-audieri, mai degrabă un dialog între surzi.

Nimeni nu a pus cu adevărat problema ce va fi fiind veșnic pomenita de Maior „aprofundare a parteneriatului strategic” cu Statele Unite. Această „aprofundare”, o nouă mantră propagandistică după faimoasa „suntem mebri NATO și UE”, care scuză și justifică totul în mintea quasi-majorității politicienilor de la București, pare a fi noul hit, noul șlagăr, cum se spunea pe vremea mea.

Am auzit, în treacăt, despre nevoia eliminării vizelor americane pentru România, despre nevoia unor investiții de peste ocean (nicidecum în termenii clari, lipsiți de echivoc ai ministrului de finațe Teodorovici, care le-a spus de la obraz „partenerilor”, mai exact hiperactivului ambasador Klemm, ce așteaptă de la ei), despre cooperarea culturală, etc. Dar nicidecum nu am auzit o întrebare pe care arzător aș fi dorit să o pun excelenței sale: în analiza sa, ce înseamnă „America First”, adică „interesele noastre înainte de orice și oricine” (motto-ul și planul de acțiune al președinției domnului Trump) pentru „parteneriatul strategic” cu România?

Cât loc mai rămâne pentru interesele noastre în această asociere? George Maior a amintit insistent de „interesul național”, dar mereu într-un context care, după cum spunea o prezentatoare a unui post de televiziune, amintea neplăcut de generalissimul Gabriel Oprea.

Ca unul care a lucrat ani de zile pentru americani, într-o instituție americană, și care a petrecut destul timp peste ocean, nu neapărat ca turist, cred că știu destul de bine cum sunt în profunzime și cum se manifestă acești oameni. De asemenea, ca fost șef de misiune diplomatică, la Belgrad, pe care îl consider extrem de important pentru România, am trăit destule în mașinăria internă a MAE, pe diverse paliere.

Nu l-am cunoscut pe domnul Maior, dar îi știu activitatea. Ca urmare, îmi permit să fac două observații. Mai întâi, Statele Unite au toate justificările să își apere interesele, așa cum ar trebui să o facem și noi. Observația unu: americanii apreciază partenerii inteligenți, capabili să își negocieze avantajele într-un parteneriat cu ei. Corolar: nu apreciază slugărnicia, non-combatul, sloganurile lipsite de acoperire.

Există țări mici care le-au câștigat respectul tocmai pentru că, politicos dar ferm, au demonstrat că în relațiile internaționale nu numai mărimea contează, ci și intelectul dublat de caracter. În al doilea rând, am ascultat cu atenție justificarea lui Maior pentru declarația care i-a provocat tot deranjul. Pe scurt, domnia sa spune că un ambasador are un „mandat general”, acela de „a spune doar adevărul” și că, daca face asta, poate dormi liniștit. Cu tot respectul, e o prostie.

Observația doi: dacă ambasadorii lumii ar spune doar adevărul, planeta întreagă ar fi un caleidoscop de conflicte, inclusiv armate. O afirm cu toată responsabilitatea, și am certitudinea că orice diplomat știe acest lucru. Face parte din meserie.

Că unii dintre cei chemați să își reprezinte țara aleg să tacă în loc să spună un neadevăr, sau să accentueze realități irefutabile în loc să apeleze la ficțiune, ține de capacitatea și pregătirea fiecăruia. Corolar: un diplomat are obligația de a spune adevărul și numai adevărul într-un singur loc, acasă. Cu condiția, desigur, ca acest „acasă” să reprezinte un tot unitar, nu o ciorbă politică fumegândă, cum e cea de la București. Când diplomatul se apucă să reclame public potroacele indigene, oricât ar fi ele de adevărate, în loc să tacă înțelept, nu face decât un imens deserviciu țării sale.

Vă veți întreba, pe bună dreptate, ce legătură există între introducerea de sub titlu, legată de „războiul româno-român”, unitatea și suveranitatea țării, pe de o parte, și prestația lui George Maior, pe de alta. E simplu. României i se impun termenii unei alianțe în care SUA obțin absolut tot ce vor, în timp ce ea, țara europeană și aparent independentă de care interesele militare (și doar militare!) ale Washingtonului sunt legate strategic, așteaptă verdicte și note de promovare la materia democrație, transmise de peste ocean la nivelul funcționarilor de rang doi, cum sunt ambasadorii.

Coaliția guvernamentală PSD-ALDE a îndrăznit să pună problema acestui tip de alianță. Demersul are efecte la București. Îl „impactează”, cum ar zice doamna Gorghiu. Între timp, oameni ca George Maior (căci nu e singurul) nu fac decât să își urmeze traiectoriile de succes în ape tulburi, indiferent cine ocupă oficial fotoliile de orchestră, detașați superior de nevoile reale ale statului aflat, iată, la centenar.

Asta e problema: lipsa unui plan clar, populat cu oameni angajați plenar, nu conspirat sau aluziv, care să promoveze și să apere public interesul național, al unității, identității și suveranității naționale. Sunt valori pe care actualele conflicte interne, alimentate foarte probabil și din străinătate, le subminează vizibil. Dacă nu vom înțelege asta, vom rămâne doar victimele principiului divide et impera, promovat de toate marile puteri care vor să controleze diversele colțuri ale lumii, de când e lumea lume.

Lucian RISTEA