INTERVIU CU ADRIAN NEGRU, PROFESOR UNIVERSITAR, PUBLICIST ŞI EXPERT ÎN ANTROPOLOGIA CULTURII

Adrian Negru s-a născut la 9 septembrie 1945, la Alibunar.  În satul natal a terminat școala primară.  Şcoala Normală (profilul învăţători) a absolvit-o la Vârşeţ, iar Şcoala Superioară de Pedagogie – secţia Artele plastice, la Belgrad. Şi-a susţinut licenţa la Facultatea de Filozofie din Belgrad – secţia Istoria artelor – cu lucrarea ,,Nicolae Popescu şi pictura bisericii din Seleuş”. La aceeaşi instituţie  şi-a susţinut și disertația de masterat ,,Pictorii români din Banatul iugoslav în jumătatea a doua a secolului al XIX-lea”.  În anul 2002,  a terminat studiile doctorale cu teza  ,,Ateliere de pictură din Banat în secolele XVIII şi XIX”.

 

Între anii 1965 și 1985, Adrian Negru a fost profesor la şcolile generale din Alibunar, Sân-Mihai, Petrovasâla şi Nicolinţ, ulterior și la Liceul ,,Dositej Obradović” din Alibunar. Vreme de aproape zece  ani a fost  director al şcolilor generale din Nicolinţ şi Sân-Mihai. În perioada 1985-1994 a deținut postul de  inspector şcolar, iar din 1998 a  fost profesor la Şcoala Superioaă de Educatori din Vârşeţ şi profesor conferenţiar la Facultatea de Învăţători din Belgrad, secţia din Vârşeţ.

Timp de două decenii, Adrian Negru este preocupat de cercetările în domeniul artelor plastice. A expus  lucrări la mai multe expoziţii personale şi colective. Paralel, face cercetări sistematice în domeniu artelor, publică multe studii, lucrări de sinteză şi articole în diferite reviste de specialitate din ţară şi străinătate.

Stimate profesor, pe parcursul deceniilor lăsate în urmă, aţi desfăşurat o activitate prodigioasă de pedagog şi de zelos cercetător al vieţii culturale a românilor de pe aceste meleaguri. Vă rugăm să ne vorbiţi despre aceste realizări pe tărâm intelectual şi cultural?

– Ca student al Facultăţii de filosofie din Belgrad, Departamentul istoria artelor, am început să mă ocup cercetările legate de istoria culturală a românilor din Banatul istoric în perioada interbelică. Lucrarea mea de doctorat ,,Nicolae Popescu şi pictura bisericii din Seleuş” a fost o introducere în activitatea mea de cercetător ştiinţific în domeniul artei picturale din spaţiul, cândva periferia monarhiei Imperiului habsburgic, dar care dintotdeauna a lăsat o amprentă în cultura populaţiei române, dar şi mai larg. Un teritoriu asupra căruia influenţele culturale au întârziat a fost ca un ecou al întîmplărilor din Europa în general în domeniul artelor plastice, în domeniul arhitecturii, sculpturii. Aşa că numărul studenţilor care s-au şcolarizat la Viena, fiind un centru universitar care a predominat în acea perioadă, reprezentanţii românilor au fost nevoiţi ca să cunoască puţină carte pentru a avansa în carieră. Această poveste m-a intigrat foarte mult şi am început să intru mai amplu în acest studiu de cercetare a artelor. Ceretările pe care le-am realizat referitor la activitatea pictorală a lui Nicolae Popescu a facilitat editarea unei monografii într-o revistă de prestigiu a instituţiei culturale Matica Srpska din Novi Sad, iar pentru mine era o onoare foarte mare ca să public în această revistă. Această lucrare onorifică a reprezentat o carte de prim ordin în cariera mea de cercetător. Lucrarea mea de diplomă ,,Impulsurile timpului” a fost publicată la C.P.E. ,,Libertatea” redactor responsabil fiind Slavco Almăjan. Am făcut apoi cercetări şi la noi în ţară, în Ungaria, România, am răsfoit sute de monografii ştiinţifice deoarece am dorit să mă documentez unde au creat artiştii din acest spaţiu, cum s-au şcolarizat, unde au făcut studii, şi care a fost rolul lor în perioada 1718 – 1918. La editurile din România apar un mănunchi de monografii despre artiştii plastici printre care aş evidenţia cele două monografii – Constantin Daniel şi Nicolae Popescu. Constantin Daniel este o carte la care am lucrat foarte mult şi doresc să o evidenţiez în mod aparte deoarece am expus unele opinii personale care sunt în contraversă cu ale unor ceretători sârbi, Dejan Medaković şi Miodrag Jovanović. Chiar pe copertă am pus un titlu – Flora, care era o enigmă pentru cercetători, dar este opera lui , sau a epigonilor. Până în prezent încă nimeni nu a contestat această constatare a mea. În perioada când era redactor responsabil la Editura ,,Libertatea” dl Nicu Ciobanu, pe lângă cartea amintită, mi-a apărut o carte atractivă pentru studenţi „Mic tratat de artă modernă”. Motivul de a se edita această carte a fost evidenţierea unor fragmente în formă de foileton, toate publicate în revista Tribuna tineretului, ceea ce a reprezentat o turnură faţă de arta plastică până în acea perioadă.

În urma unei bogate activităţi de cercetare ştiinţifică mai cu seama în domeniul artei plastice, marcată atât prin lucrări de referinţă, cât şi prin distincţiile obţinute, putem rotunji această perioadă, sau ca spaţiu menit cercetării ştiinţifice rămâne mereu deschis? Care sunt particularităţile pe care le-aţi evidenţia dvs?

– În calitate de cercetător al artelor picturale din acest spaţiu, am încerat să evidenţiez acele particularităţi ale unor pictori români care au lăsat o amprentă în viaţa culturală a românilor de pe aceste meleaguri. În urmă cu câţiva ani am pubicat la Editura ,,Libertatea” o carte destul de interesant ,,Două secole de pictură în Banat”. Acelaşi conţinut, doar cu o formă puţin modificată a fost publicat în opera de artă ,,Istoria Banatului” coordonată de academicianul Victor Noiman, în editura Academiei Române. La editarea acestei capodopere au participat un grup de autori consacraţi, printre care am figurat şi eu, ceea ce pentru mine era un gest de onoare aparte. Spre fericirea mea, textul meu este cel mai voluminos, cu peste 40 de pagini publicate. Cred că această monografie istorică este de o mare valoare artistică iar pentru mine reprezintă o lucarare de căpătâi şi de o importanţă merituoasă.

Alături de publicistul Costa Roşu am scos la lumina zilei mongrafia ,,Bisericile ortodoxe româneşti din Banatul sârbesc”, o lucrare de valoare incotestabilă, referitor la istoria bisericilor româneşti din Banatul de Sud. Ideea a fost propusă de fostul episcop Laurenţiu Streza care ne-a susţinut în activitatea noastră de a cerceta istoria bisericilor româneşti de pe aceste meleaguri. Volumul II al cărţii a apărut ca o continuare logică şi este dedicat picturii şi sculpturii româneşti, iar în partea a doua materialul cercetat se referă la preoţii care s-au perindat în bisericile noastre în acea perioadă, cărţile vechi.

                                                                                              Ion Mărgan

Articolul integral îl puteţi citi în săptămânalul ,,Libertatea”, nr. 28, din 7 iulie 2018