Slavco Almăjan
La o nouă aniversare, scriitorul Slavco Almăjan își dorește să descopere un ,,antivirus cultural”, care se va înfrunta cu tot ceea ce ,,descompune cultura noastră”. Pentru ,,Libertatea”, tocmai despre cultură a vorbit, dar și  despre  poezie, proză, condiția minoritatului și scriitorului român la început de secol, judecata de valoare în epoca actuală… Pe data de 10 martie, unul dintre cei mai valoroși scriitori români din Voivodina, și nu numai, o autoritate în cultura noastră, împlinește 78 de ani. La mulți ani, Slavco Almăjan!
Slavco Almăjan
Slavco Almăjan: Cine vinde iluzii?
Ați spus, în mai multe rânduri, că lumea fără de poezie nu există. Unde v-ați regăsi pe d-voastră în această lume? Este oare poezia patria d-voastră?

De multă vreme nu se mai discută despre poezie. Ea nu mai deține o poziție dominantă. Pentru noi poezia a devenit zona disprețului, a dezacordului cu noi înșine. Ea chiar nu aparține nici divertismentului. E un simptom ciudat, anacronic cu viața, care e poetică prin definiție. Oamenii fug de poezie ca de un virus necunoscut. Mă întrebați foarte direct și vă răspund foarte indirect: elementul intim al metaforei nu poate să-mi permită să afirm că poezia este patria mea. Ar fi prea pretențios, prea intimizant. „Patria este acolo unde suntem iubiţi”, a spus Lermontov. Dar, din moment ce, în această zonă, creația originală este marginalizată, iar scriitorul desconsiderat, nu avem altceva de făcut decât să constatăm că locul poeziei printre noi este nesigur. În ziua de astăzi poetul devine un rătăcitor. Tot mai des mă regăsesc printre gânduri bizare, în loc să îndeplinesc rolul unui protector de speranțe. Pesemne suntem pregătiți să ne pierdem vizibilitatea.

Poezia stabilește raportul între ficțiune și realitate, ați afirmat. Care ar fi atunci rolul prozei?

De ce totul ar trebui să aibe un rol, o atribuție? Care e rolul fericirii, care e rolul durerii? Telefonul mobil, de exemplu, are un rol. Este un obiect de comunicare a omului modern. Umbrela la fel are un rol, ne apără de ploaie. Proza, nu știu! Poate totul duce la înțelegerea ceremonialului fascinant al povestirii. Proza ascunde în rucsacul ei toate poveștile lumii. Toți noi avem nevoie de poveste. Toți povestim ceva, de dimineața și până noaptea târziu. Poate că rolul prozei este de a descoperi care dintre noi este cel mai bun povestitor. Totul e proză. Ne trezim, ne uităm pe geam. Vedem că plouă. E proză. Ne ducem la culcare. E vânt. Material de proză scurtă. În caz că ninge, atunci e poezie. Pentru mine este foarte important caracterul artistic al operei literare. E bine că mă întrebați și e foarte bine că eu încerc să răspund. Nenorocirea este că răspunsurile mele n-au nicio influență asupra textului.

Sunteți autor al câtorva studii de imagologie. Cum un imagolog vede minoritarul român la începutul secolului XXI?

În anul 2100 nimeni nu va mai ști cine a fost „minoritarul român”. Poate doar secțiunea de arhivă a unor instituții care deja au început, cu succes (!), să elimine din joc anumite fenomene precum și anumite persoane. Animozitățile, disprețul, ura irațională, provincialismul deconcertant, au distrus cultura noastră. Cineva ne conservează cu rapiditatea fulgerului, crezând că astfel mumificați, vom rămâne un document al timpului pierdut. Ce eroare! Am scris sute de pagini despre acest lucru. Am demonstrat că ceasul nostru cultural întârzie nespus de mult. Noi am fost moderni, am simțit spiritul vremii. Nu știu cine ne-a reprogramat să cultivăm în exclusivitate cultura retro. Cei care vor să promoveze acest concept nu ne doresc binele. Noi suntem tot mai departe de noi înșine.

Vorbind despre literatura română din Voivodina, care este locul scriitorului român în literatură?

A vorbi astăzi despre locul scriitorului mi se pare un lucru dificil. El și-a pierdut locul pe care-l avusese cândva. Scriitorul a devenit persoana nedorită. Felul său de a gândi deranjea. În mod deosebit deranjează pe cei ce fac carieră prin incompetență, prin texte problematice, de suprafață, care au o origine suspectă. Noi vorbim despre literatura română din Voivodina pe ascunselea. La anumite reuniuni care ar vrea să pună în focarul atenției literatura din această zonă, de regulă nu sunt chemați scriitorii care ar avea să spună ceva. Este un gest anticultural. Imaginea despre această literatură rămâne, în felul acesta, la nivelul unei impresii jurnalistice de provincie. Nicio masă rotundă, nicio opinie. Cărțile noastre nu se află în bibliotecile școlare, în bibliotecile universitare.

Nu există șezători literare, lansări de carte. Literatura română din această zonă este precum drumul de țară care duce spre peisajale pierdute ale copilăriei. Scriitorul este absent. Cărțile lui nu se citesc. E o stare care își pierde energia. Cândva am trăit într-un spațiu cultural extins. Am fost în contact cu literatura slovenă, macedoneană, bosniacă, muntenegreană, croată. Belgradul era incorporat în visele noastre de fiecare zi. Tot ceea ce s-a întâmplat în acest spațiu era legat și de destinul nostru literar. De aceea am fost conceptual mai diferiți, mai specifici. Acum acest spațiu se numește „spațiu regional”! Am căzut din contextul istoric. Oamenii care au pretenția să ne reprezinte literatura nu au capacitatea de a articula fenomenul. Pur și simplu nu sunt în materie. Noi funcționăm în afara amintirilor, în afara realității, pe majoritatea nici nu-i interesează fenomenul. E vremea informațiilor greșite, nimic nu se înțelege. Tot ceea ce facem, facem cu un singur scop: să uităm de noi înșine. Ne cunoaștem tot mai puțin și ne dezapreciem tot mai rafinat!

Cum este lumea noastră literară trăită din interior?

E dezorientată, siropoasă, depersonalizată. Noi astăzi putem vorbi despre cazuri particulare, nu despre fenomene, orientări sau cercuri literare. Cândva în cadrul Societății de Limba Română, în cadrul revistei „Lumina”, editurii, erau grupuri poziționate în jurul avangardiștilor, moderniștilor etc. Astăzi așa ceva nu există. Se vorbește despre postmoderniști, dar acest lucru este colocvial, chiar forțat. Nu există o determinantă care ar explica fenomenul, întrucât el există. Toată știința noastră despre postmodernitate încape într-o cutie de chibrituri. Cine hotărăște care sunt regulile specifice ale jocului narativ? Oamenii care n-au nicio tangență cu literatura? Care vor pune scriitorul în paranteză, care îl vor marginaliza? Aceștia n-au înțeles niciodată ce se întâmplă în spațiul nostru literar. Literatura nu poate fi interpretată din unghiul de vedere al unui jurnalist de provincie, care a fost tot timpul în afara evenimentelor și acum ar vrea să facă carieră literară. Noi ne aflăm între două uși rulante. Una duce spre interior, spre un spațiu necunoscut, superficial interpretat, de la distanță, care va încerca să-și păstreze exclusivitatea. Alta duce spre un cadru exterior neinteresat de identitatea destinului nostru suprasaturat de confuzii și prejudecăți. Cele două uși rulante, de care ne lovim tot timpul, sunt două mari enigme ale culturii noastre moderne, care nu se exclud una pe alta.

Marina ANCAIȚAN

Interviul integral îl puteți citi  în săptămânalul ,,Libertatea” din 10 martie 2018.