Dimineţile de iunie la Málaga au invariabil aerul liniştit al suflului Mediteranei, ce pare că se odihneşte după foşnetul nopţilor senine. Am avut curiozitatea să cercetez internetul. Am aflat că în această lună ploaia a căzut aici o singură dată în ultimii… 30 de ani. şi atunci mai mult pentru a aminti că există, judecând după cantitatea de apă: 0,5 cm.

Alhambra, complexul creştin, văzut de pe terasa celui maur. 3 ore nu înseamnă mult pentru a vizita bijuteria numită Alhambra…

Cu acest gând, legat de apă, mai exact de lipsa ei în peisajul arid, am plecat spre Granada şi perla ei de preţ, complexul de palate de la Alhambra. Drumul a însemnat o cursă lină pe autostrada ce urmăreşte linia coastei, spre est din Málaga, apoi spre nord, oferind imaginea impresionantă a munţilor Sierra Nevada, până când, pe nesimţite, microbuzul cu micul nostru grup de turişti dintr-un buchet de ţări s-a oprit în poarta de acces a complexului.

Parcă citindu-mi gândul, ghidul ne atrage atenţia, după câţiva paşi, asupra unui fir de apă, un mic pârâu aşezat cuminte între maluri pietruite, venind rapid la vale. E firul vital ce alimenta şi încă alimentează întreaga Alhambra cu apă, adus ombilical printr-o conductă de 8 km din râul Darro, ce curge pe colinele de deasupra Granadei.

Dantelărie în piatră şi stucătură, în numele lui Allah.

Pătrunşi în lumea arhitecutrii maure, a emirilor şi sultanilor ce au vieţuit aici, dar şi a zidurilor între care regii legendari ai Reconquistei, Ferdinand şi Isabela, dădeau ordinele de drum lui Cristofor Columb, ori în vastul pătrat renascentist al lui Carol Quintul, împăratul moştenitor a trei mari dinastii care prin unirea imperiilor Sfintei Coroane Romane cu cel spaniol adusese Europa la rangul de monarhie universală, trecătorul nu poate decât privi cu uimire.

Ce aş putea adăuga imaginilor luate cu înfrigurarea de a nu pierde prea multe detalii dintre atât de multele ce se oferă sub soarele orbitor? Curţile strălucitoare dintre ziduri evocă foşnete fulguinde de mătase sau unduiri de caftanuri grele, brodate cu aur, clinchetul oţelului de Damasc al iataganelor, ori cel de Toledo al săbiilor catolice ce au vărsat aici şiroaie de sânge, după pofta, interesele sau apucăturile conducătorilor, şoaptele tăinuite ale haremului în care, din când în când, câte o favorită primea dreptul de a i se tăia în marmură propria uşă spre deschideri interioare marmorate, răcorite de fântâni superbe şi supravegheate de ochi indiscreţi ascunşi după dantelării din lemn întretăiate de octogoane islamice savante, toate întreţesute într-o inginerie a aerului şi apei de o inteligenţă sclipitoare, oferind comfort, discreţie, dar şi o copleşitoare senzaţie de forţă.

Boltele maure cu stalactite savante, lucrate filigranat în stucatură, aveau, pe lângă rolul estetic evident, şi rolul de împiedica ecoul în spaţiile vaste. Cu atât mai bine!, îmi spun, pentru că în acest centru de putere o viaţă a unui supus prea guraliv sau prea indiscret nu valora mare lucru. Timp de trei ore, cu paşi mici, parcurgem trasee şi epoci istorice. Palacio de Generalife, sau Grădina Arhitectului, cum îi spuneau maurii, cei care au folosit sclavi creştini pentru a o construi. De aici şi Villa de los Martires, adică a celor ce şi-au dat viaţa punând în operă visele emirilor şi sultanilor Granadei, dintre care ultimul, Boabdil, şi-a masacrat invitaţii la un banchet sub tavanul paradisiac decorat al sălii de los Abencerrajes.

Ajungem şi în faimoasul Salón de los Embajadores, cea mai mare încăpere din Alhambra, ocupând întregul perimetru al Torre de Comarres, adică numai unul dintre bastimentele ce fură crenelat cerul de deasupra. Aici se afla şi sala tronului sultanului, instalat cu intenţie între două ferestre, ceea ce împiedica vizitatorul, sau ambasadorul, după caz, să îl poată privi prea bine pe suveranul aşezat contre-jour. Lumina devine neiertătoare în Patio de los Leones, unde 12 feline de marmură albă ţin pe spinări un bazin de alabastru, aratându-şi colţii într-un unic răget îngheţat, de putere, forţă şi suveranitate. De jur împrejur, 124 de coloane din acelaşi material susţin bolte ornate cu aceleaşi stalactite atârnând deasupra capetelor ca tot atâtea poveşti.

Pătrundem, deja osteniţi şi colpeşiţi, în palatul lui Carol al V-lea. Dincolo de faţada împodobită cu parcimonie, trecând printr-o sală de primire impunătoare prin dimensiunile dalelor sale de piatră masivă, se deschide suprinzătoarea curte internă: un cerc uriaş împrejumuit cu coloane pe două etaje, în mijlocul căruia sunt aşezate sute de scaune pentru un viitor concert. Acustica e uimitoare şi nu puţini sunt dirijorii care vin aici să înregistreze spectacole memorabile.

palatul lui Carol al V-lea

Arunc o privire atentă structurii înalte de 25 de metri a Torre de la Vela. Pe acest turn a fluturat, întâia dată, stindardul regilor catolici Ferdinand şi Isabela, la 2 ianuarie 1492, anul izbânzii lor asupra ultimilor conducători islamici din Andaluzia. Ieşim pe Puerta de la Justicia, un alt turn în care un arc maur decupează ceea ce era cândva intrarea dinspre oraş a Alhambrei, deasupra căreia tronează încă Mâna Fatimei, Hamsa, cu degetele întinse ca apărare împotriva Ochiului Răului.

Îmi amintesc că şi evreii folosesc acest simbol, că primii regi catolici de aici au alungat populaţia evreiască din ţara lor cu necruţare, provocând unul dintre cele mai mari exoduri din istoria medievală, că în 2010 o femeie a fost decapitată în Arabia Saudită tocmai pentru că ar fi aruncat o privire aducătoare de rău, Isabat al-’ayn, simt o undă rece a propos de semiotica aplicată şi… mă strădui să cobor panta abruptă spre străzile Granadei, încărcat de un florilegiu de imagini, mirosuri de mirt, senzaţii de răcoare şi prospeţime sub canicula izbitoare în afara zidurilor şi amintiri de prin cărţile de istorie. În minte îmi revin, obsesiv, tremolourile lui Fancisco Tarrega intitulate simplu: Recuerdos de la Alhambra.

Ceea ce se povesteşte mai puţin despre Alhambra, sau Qalat Al-Hamra, cum i-a spus în secolul XIII primul ei constructor, emirul Nasrid Mohamed ben Al-Ahmar, este că ajunsese, nu demult, o ruină, un loc unde oamenii fără căpătâi îşi căutau adăpostul alături de câini vagabonzi, atenţi să nu fie striviţi de zidurile ce stăteau să se prăbuşească. După un trecut strălucitor, presărat de nume ilustre, fosta ”perlă încadrată de smaralde”, trimitere poetică maură la marumra albă înconjurată de verdele dens al pădurilor, ajunsese un adevărat simbol al decăderii. Pentru a completa tabloul, şi ce mai rămăsese din fortificaţiile masive a fost aruncat în aer de trupele lui Napoleon, a cărui ocupaţie a scris o pagină de istorie neagră pentru spanioli.


Curtea leilor

A fost nevoie de romantismul unor mari călători pasionaţi de istorie pentru ca Alhambra să renască prin restaurare şi să revină, firesc, în atenţia lumii prin valoarea sa de patrimoniu universal, recunoscută ca atare de UNESCO. Sigur, zbuciumul vremurilor a lăsat pagini încărcate de istoriei în Peninsula Iberică, poveşti pline de eroism, romantism, frumuseţe şi delicateţe, dar şi de cruzime şi fanatism orb, de cruntă lipsă de umanitate. Alhambra le are pe toate, le evocă şoptit, piatră cu piatră, mozaic cu mozaic, stucatură cu stucatură. Dar aici trecutul, vechiul, a fost pus în valoare cu ştiinţa vremurilor noi, prin hărnicie şi atenţie la detaliu, cu dragoste pentru identitatea naţională, cu mândrie şi generozitate.

Lucian RISTEA

Articolul integral îl puteţi citi în nr. 28 al săptămânalului din 14 iulie 2018