Șabloanele turismului modern reduc adesea atenția călătorului la câteva aprecieri legate de confort, de vreme, de orarul de zbor și, eventual, de spectacolul architectonic.

Cine și de ce a construit fortăreața din vârful stâncii, a pavat străzile înguste cu piatră trainică, a întărit fortificațiile portului, a înălțat catedrala uriașă, plină de turiști în pantaloni scurți, aproape toți cu telefoanele “deștepte” țăcănind poze cât mai artistice, la care nu se va mai uita nimeni, cu anii? Iată întrebări pe care mi le-am pus înainte de a decola spre Málaga, perla mediteraneeană a Andaluziei, de pe coasta soarelui, Costa del Sol.

Din balconul hotelului, plaja curățată impecabil pare o invitație proaspăt tipărită

Nu am apucat să meditez prea mult la fenicieni, cartaginezi, romani, vizigoți, mauri ori catolici înfocați, adică la cei ce s-au perindat prin vechea Malaka, înființată acum vreo 2800 de ani de vestiții navigatori ai cetății Tyr. Lângă mine s-a așezat risipindu-și membrele în toate direcțiile un tânăr în șort și un maieu subțirel, de sub care ieșeau câteva tatuaje cu motive geometrice și aripioare avântate spre ceruri numai de el știute.

Cum nu avea rost să îl întreb cam care ar fi valoarea semiotică a desenelor înscrise pe pielea sa, m-am rezumat să stabilesc, într-o conversație scurtă, că aerul condiționat e cam aspru, că între noi ar cam fi 26 de ani diferență de vârstă, că generația lui consideră cuvântul “dumneavoastră” o ciudățenie și că… “eu ți-am vorbit frumos!”. Îl las în plata Domnului, amuzându-mă doar când pasagerii din primele rânduri, unde eram așezați, întorceau capetele de fiecare dată când respectivul căsca zgomotos, emițând un fel de tânguire icnită, ca la o mare durere sau vreo izbitură în părțile moi…

Cu avertizarea de caniculă încă vie în minte, privesc prin hublou munții înzăpeziți ce anunță apropierea de aeroportul internațional din Málaga, a cărui pistă se îndreaptă ca o săgeată direct spre țărm. După zăpușeala din București, căldura de la sol pare dezmierdătoare, Mediterana respiră ușor deasupra noastră și palmierii cu frizuri elaborate marchează netulburați și pașnici drumul cunoscut spre oraș. Doar din loc în loc pâlcuri de agave leșnate spun povestea unui soare care le-a mistuit nemilos în solul lipsit de apă.

E o atmosferă de calm, de serenitate în care timpul are alt ritm, mai potolit, mult mai prietenos.

Larios, artera comercială centrală din Málaga, lucind de curățenie sub umbrarele întinse la înălțime.
Larios, artera comercială centrală din Málaga, lucind de curățenie sub umbrarele întinse la înălțime.

Orașul pare neschimbat de la ultima vizită. Străzile mari curg lin pe direcțiile principale, cele secundare mai șchioapătă, peticite pe la gropi. Arhitectura sare voios de la linii maure delicate la edificii sobre ce amintesc de Spania franchistă, de la barocul catolicismului nemurit în piatră la oțelul și sticla vibrantului secol XX. Peste tot, vegetația luxuriantă fură privirea, verdele zemos al frunzelor uriașe sau culorile pastel ale unor flori explodând ca niște focuri de artificii încremenite bucurând ochiul trecătorului.

De altfel, Málaga are în plin centru, între poalele dealului stâncos pe care se află vechea cetate maură Alcazaba, vegheată și ea de fortul Gibralfaro, așezat câteva zeci de metri mai sus, și docul portului zumzăind de activitate, o întreagă grădină botanică. E o fâșie lungă de vreun kilometru, cu alei presărate de pietriș fin, ce șerpuiesc printre exemplare magnifice ale florei mediteraneene, fântâni discrete, un mic amfiteatru, ronduri în care pini canadieni țâșnesc preț de vreo 10 etaje bune spre cer, bănci joase, odihnitoare, pe care oameni liniștiți citesc, sau stau de vorbă, în timp ce cohortele de turiști pe biciclete trec foșnind, uitând să mai fie gălăgioși în liniștea autoimpusă ca un cod nescris al locului. Iar locul, îngrijit și curat, se numește simplu: Paseo del Parque.

Nu e nevoie de traducere.

Lucian RISTEA

Reportajul integral îl puteţi citi în numărul 27 din 7 iulie 2018