Trăim într-o epocă a mişcărilor neaşteptate pe variatele scene politice, de la cea globală la cele mărunte, ba chiar foarte mărunte, ale electorale. În aceste condiţii, o întrebare trebuie pusă apăsat: cât mai valorează vechile angajamente şi poziţii asumate de liderii politici şi statele lor? 
În plan geopolitic, observatorii s-au lăsat seduşi de dulcegăriile neaşteptate dintre preşedintele francez Emmanuel Macron şi cel american, Donald Trump, aparent incapabili să se desprindă unul de celălalt în timpul vizitei de stat a celui dintâi la Washington. Foarte puţini au acordat atenţiei sintagmei „ordine mondială” repetată semnificativ de Macron în faţa Congresului SUA, precum odinioară faimoasa „nouă ordine mondială”, precursoare a atâtor frământări la nivel global. Pentru cei avizaţi, s-a simţit un curent rece, la fel ca în preajma anului 1999, când NATO a atacat Iugoslavia fără mandat ONU, spre satisfacţia preşedintelui român al vremii, care considera bombardamentele „necesare şi legitime” în pofida opiniei contrare a poporului său. Emil Constantinescu, ignorând o stare de spirit quasi-naţională, profita cu cinism de o oportunitate. Astăzi Franţa, în plin proces de reafirmare sub comanda tânărului ei preşedinte, demonstrează în Orientul Mijlociu, dar nu numai, că doreşte ieşirea categorică de sub pulpana mantalei germane aşternute autoritar până mai ieri de doamna Merkel asupra Europei occidentale. Macron are intenţia vădită de a transforma Parisul într-un pol de putere de calibru mondial. Mutatis mutandis, altă oportunitate neratată, în condiţiile în care cancelarul german are de făcut faţă propriilor probleme pe eşichierul politic intern…
„În politică nu există oameni, ci idei; nu există sentimente, ci interese; nu omori un om, ci înlături un obstacol”, scria Alexandre Dumas. Calculele politicii sunt cinice, nu ţin cont de etică şi echităţi istorice, adesea nici de angajamente, oficiale ori ba. În zadar se plânge acum fostul lider sovietic Mihail Gorbaciov de faptul că i s-a promis ritos, în schimbul reunificării Germaniei, că NATO nu se va extinde „nici cu un centimetru spre est”. Promisiunea nu a fost consfinţită de vreun tratat, aşa că… verba volant! Secretarul general al Alianţei Nord-Atlantice, Stoltenberg, tocmai declara zilele trecute, după o vizită la Skopje, că Macedonia e binevenită în organizaţie, în pofida opoziţiei Rusiei. Din orice punct am privi Balcanii acestor zile, contracararea activă a poziţiilor Moscovei, din partea comunităţii occidentale în frunte cu Statele Unite, apare în toată realitatea ei plină de tensiune.
Ceea ce ne aduce, volens-nolens, la subiectul Kosovo, o rană încă deschisă şi imposibil de ignorat. Există, neîndoielnic, presiuni imense privind acest subiect, presiuni asupra statelor care nu recunosc independenţa provinciei. Cu tact, Serbia a trecut peste tentativa fostului premier Ponta, ca România să îşi schimbe poziţia de nerecunoaştere a rezultatului evenimentelor din 1999. Ba mai mult, fostul şef de partid şi de guvern se mai şi laudă cu apropierea sa faţă de Belgrad. Dar, în condiţiile în care la Bucureşti se discută aprig în aceste zile tocmai pe tema luării deciziilor majore în plan extern, în condiţiile în care preşedintele Iohannis cere demisia primului ministru, contestând radical autoritatea executivului în acest domeniu, la ce ne putem aştepta? După mulţi, mulţi ani de certuri şi replici tăioase între liderii săi politici, nu puţine total lipsite de eleganţă, nici măcar diplomatice, România are o problemă serioasă la capitolul credibilitate. Şi are o nevoie urgentă să lămurească această problemă, pentru că istoria nu aşteaptă pe nimeni, nu are nici măcar „puţintică răbdare”. Cine este decidentul suprem la Bucureşti, atunci când vine vorba de relaţiile internaţionale? Eu pun această întrebare cu bună credinţă, spre deosebire de cei, nu puţini, care spun că numitul decident nici nu s-ar afla pe malurile Dâmboviţei. Adică acolo unde marele Caragiale e încă viu şi nevătămat în spirit,clasa politică locală repetând acum şi în ceea ce priveşte relaţiile internaţionale: „pentru cine votăm noi, pentru cine lucrăm?”…

Lucian RISTEA