MARINA ANCAIŢAN ÎN DIALOG CU SCRIITOAREA NADA MALEK

 

,,Din jurnalul Nadei Malek” (,,Iz dnevnika Malekove”, Ed. Libertatea, 2016), cea mai recentă carte a Nadei Malek, a şasea la rând, se distinge prin rafinamentul scriiturii şi onestitatea cu care autoarea îşi transpune pe hârtie amintirile şi trăirile personale. Această afirmaţie este valabilă şi în cazul celorlalte cinci cărţi ale scriitoarei din Panciova: ,,Cartea de amintiri a Emiliei” (,,Emilijin spomenar”, 2001), ,,Poveştile obişnuite ale Emiliei” (,,Emilijine odabrane priče“, 2002), ,,Poveştile alese ale Emiliei” (,,Emilijine odabrane priče“, 2003), ,,Poveşti neobişnuit de obişnuite” (,,Neobično obične priče“, 2006) şi ,,Ivan cu degetele de aur” (,,Ivan Zlatoprsti”, 2011) – toate apărute la ,,Libertatea”. Jurnalul este forma specifică a Nadei Malek de confesiune, iar întregul ei univers literar se sprijină pe elemente autobiografice.

Din ce cauză aţi ales literatura confesivă ca mod de exprimare?

Pur şi simplu, s-a întâmplat. Am trecut, la un moment dat, printr-o perioadă foarte dificilă pe plan personal, când mi-am zis că au fost şi vremuri bune. şi cel mai bine a fost în copilărie. M-am întors, printr-un joc suav al amintirilor, în copilăria pe care am petrecut-o la Srpska Crnja, în şcoala generală. A fost perioada când am îndrăgit literatura, când recitam şi citeam mult chiar şi literatura neadecvată vârstei de copil (Dummas, Remarque, Flaubert…). La bibliotecă am găsit liniştea. Sunt lucruri care îţi readuc copilăria în momentul când nu ai un alt mod de apărare. Aşa cum am spus, prea multe întâmplări triste s-au succedat. Într-o noapte ploaiosă nu reuşeam să adorm, aşa că m-am apucat de scris. Am scris despre ploile din Srpska Crnja, de momentele în care umblam desculţi prin nămol şi ne uitam la curcubeu. S-a deschis poarta spre o lume nouă, care m-a făcut să nu mă mai gândesc la realitate. În anul 2000, am scris o carte de amintiri despre generaţia mea. Aşa am început să scriu. Scrisul, pur şi simplu, a fost o necesitate. Am avut nevoia să rămân aproape de literatură. Visam să fac studii de literatură, dar n-a fost să fie. Am primit primul premiu pentru proză cu titlul ,,Poveste obişnuită” la un concurs organizat la Nikšić, un fapt care m-a îndemnat să continui să scriu. A urmat al doilea concurs, la care a fost premiată povestea ,,Mama”. Eram sigură că trebuie să continui să scriu. În volumul ,,Poveşti neobişnuit de obişnuite” (,,Neobično obične priče“) scriu despre oamenii care constituie anturajul meu, oameni de profesii şi etnii diferite. Toţi suntem diferiţi, dar în acelaşi timp, suntem la fel. Iată cum poveştile nu mai pot fi obişnuite.

Aproape toate cărţile d-voastră sunt ,,cărţi de amintiri” sau ,,jurnale”. Sunt ele un mod de introspecţie, o cale să priviţi propria viaţă sau lectură pentru cititori?

Jumăte-jumăte. Mi-am lăsat în cărţi inima şi sufletul. Dar, din momentul în care le-am publicat, le-am oferit publicului spre a fi citite.

Marina ANCAIŢAN

Articolul intergral îl citiţi în săptămânalul ,,Libertatea”, nr. 36 din 9 septembrie 2017