România 1918

Numele unei ţări este uneori la fel de important ca şi existenţa propriu-zisă a ţării respective. A se vedea cazul recent al unui stat care încă nu se poate numi oficial Macedonia. Numele unei ţări face oricum parte din identitatea ei şi, de cele mai multe ori, tacit, îi modelează destinul. Cel puţin cu România aşa s-a întâmplat.

România, în graniţele actuale, există oficial de la 1946-1947, când Conferinţa de Pace de la Paris

a consfinţit situaţia postbelică. România contemporană – denumită şi ,,România Mare” – s-a format însă la 1918, când vechiului Regat i sau alăturat Basarabia (9 aprilie), Bucovina (28 noiembrie), Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul (1 decembrie). Această Românie de după Primul Război Mondial a fost recunoscută pe plan internaţional în anii 1919-1920, prin cealaltă Conferinţă de Pace de la Paris. România, ca nucleu al statului modern, s-a constituit însă în intervalul 1859-1866, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza şi la începutul domniei principelui Carol de Hohenzollern.

Numele oficial de România s-a folosit pentru prima oară cam tot atunci (1862-1866), pentru teritoriul rezultat din unirea ţării Româneşti (Oltenia şi Muntenia, fără Dobrogea) şi Moldova (partea central-apuseană, fără Bucovina şi Basarabia). Constituţia de la 1866 a consacrat statornic numele de România, pe care cucerirea, proclamarea şi recunoaşterea independenţei absolute (însoţite de alăturarea Dobrogei la statul român, în 1878), ca şi instaurarea regatului (1877-1884), l-au impus definitiv. În mediile străine însă, pentru încă o vreme, s-a mai apelat la numele de Valahia şi la acela de valahi, cu variantele lor din diferitele limbi.

Ioan Aurel POP

Articolul integral îl puteți citi în ziarul „Libertatea” din 4 august 2018.