Oameni indispensabili
Cu o notă nedisimulată de malițiozitate, cronicarul clipei, care e jurnalistul, ar putea să remarce că în țara tuturor protocoalelor, România, te-ai aștepta să domnească… protocolul!

Acest din urmă substantiv al jocului nostru de cuvinte însemnând nu documentul cu valoare de acord încheiat între două sau mai multe părți, așa cum s-a întâmplat în atât de multe și până de curând neștiute cazuri cu varii instituții ale statului cuprinse de febra conclucrării cu serviciile secrete, ci benigna, eleganta și necesara formă de manifestare civilizată, conform unor norme și reguli de conduită în societate.

Ba, să adăugăm, protocol mai înseamnă și ceremonial, mai ales când vorbim de diplomați, de resorturile relațiilor oficiale între diversele mecanisme ale statului.  Într-o limbă română pe înțelesul tuturor, vorbim aici despre purtarea frumoasă, respectuoasă, firească elitei educate și exemplară pentru plebea chemată să-și asculte liderii. Sau așa ar trebui să fie.

Când am auzit – în treacăt, căci nu mai stau de mult să aud silabă cu silabă vorbele dezbaterilor televizate – cuvintele „înaltă trădare”, am tresărit adânc. Sintagma asta are o greutate aparte, te duce cu gândul la Dreyfus, temniță și dezonoare, la Insula Diavolului și anatemă. Pentru cei care își amintesc faimosul caz al Franței sfârșitului de secol XIX – de unde România sorbea cu ochii mari civilizația și cultura vremii -, înalta trădare a mai însemnat și victoria opiniei publice, a presei autentic combatante împotriva unei erori judiciare premeditate, bazate pe antisemitism și înscenare de cea mai murdară speță, nedemnă de uniformele generalilor care au organizat totul.

Lucian RISTEA

Articolul integral îl puteți citi în săptămânalul ”Libertatea”, nr. 32 din 11 august 2018