Vladimir Streinu, profund marcat de prezenţa intertextului comparativ în întreaga operă a  lui Mihai Eminescu, nu a ezitat să formuleze păreri  (unele dintre ele considerate de contem-porani drept ,,limitative”), asupra ideilor şi idealurilor celui privit drept ,,poet unic în cadrul conceptului goethean de literatură universală” [1, p. 225]. Indubitabil, meritul criticului constă în stabilirea unei retorici generatoare de mecanisme tipice de persuasiune, a unui excurs sapienţial, lucru care nu alterează raţionamentul potrivit căruia Eminescu este ,,un mandolinist genial”, ,,un foarte mare poet”, care, structural, face parte din marea familie ,,a poeţilor romantici europeni”, puternic ancorat la paradigme artistice şi la arhetipuri spirituale distincte. Criticul credea că este îndreptăţit, spre o mai deplină cunoaştere a efectului operei eminesciene asupra conştiinţei noastre culturale, să răstoarne echilibrul impus de E. Lovinescu şi G. Călinescu şi să descifreze ordinea particulară a realităţii descoperită în substanţa organicistă a ,,lecturilor  intertextuale”. Europenitatea lui Eminescu se datorează, conform lui Streinu, spiritului său sintetic, darului de a concentra suma lirică a întregului romantism european, îmbogăţirea şi înnobilarea lexicului limbii române, de acesta depinzând dezvoltarea naţiunii, progresul spiritului omenesc. În concepţia sa, rolul sinonimelor nefiind acela de a înlocui cuvinte, ci de a lărgi aria semantică şi a asimila ,,simboluri şi forme lingvistice” existenţiale pentru construcţia unui nou limbaj. Dacă observăm bine, criticul este de părere că, indiferent de ocultările sesizabile în ordinea detaliilor, cea mai accesibilă modalitate de a pătrunde în ,,centrul” creaţiei eminesciene şi a ,,viziunii lui poetice”, este aceea de a fi de acord cu exegetul, recurgând la proiecţia interpretantă, că jurnalistul devine, funciarmente, un poligraf, care a înţeles exact ,,căderea de-a fi a lumii”. V. Streinu, fără a adopta un ton polemic, este de părere că Eminescu ,,îşi are locul în societatea marilor spirite, opera lui fiind actul de identitate universală al neamului nostru. În conştiinţa conaţionalilor cultivaţi, el se găseşte alături de Dante, Shelley, Goethe, Poe, etc”. În studiile sale, de o eleganţă irecuzabilă, exegetul evită să reitereze opiniile altora şi propune o altă abordare pentru a ajunge, sistematic, la esenţa ,,mitului Eminescu”, direcţionând astfel analiza critică spre individual, spre ,,particularitatea neclasificabilă”.

Prof.  dr.  Florian COPCEA  

Articolul integral îl puteți citi în numărul 2 din 13 ianuarie 2018