românilor

Principiul spiritual devenea o normă de drept. „Acest drept al naţionalităţilor – scria A.C. Popovici – rezultă din conştiinţa naţională, care pretinde constituirea unei naţionalităţi într-o formă de stat şi se întemeiază pe suveranitatea naţională a poporului conştient de naţionalitatea sa. Cu aceasta este motivat şi dreptul naţionalităţilor de a ieşi din legăturile politice străine şi a se uni cu eventualele state de naţionalitate comună într-un singur stat naţional şi independent”.

În 1906 Popovici a dezvoltat această teză, invocând ideile şcolii juridice italiene atunci când interpreta principiul de naţionalitate ca „dreptul naţiunilor să se unească libere şi să ducă o viaţă independentă”, dar şi ideile lui Bluntschli, atunci când scria: dacă „impulsurile naţionale se găsesc nesatisfăcute în organismul strâmt al statului, atunci ele tind să depăşească hotarele lui şi să se reunească cu cei de o naţiune aflaţi în alte state spre a forma un stat naţional mai mare”.

În acelaşi sens analiza teza lui Herrnrit, potrivit căreia ordinea naţională se plasa într-o măsură, deasupra ordinei de drept, susţinând că ideea naţională are o asemenea forţă, încât „nu numai că imprimă direcţia vieţii constituţionale, ci de-a dreptul determină naşterea şi dispariţia statelor însuşi”. În legătură cu aceeaşi idee, A.C. Popovici sublinia „comunitatea de interese din ce în ce mai palpabilă între românii de dincoace şi cei de dincolo de Carpaţi”.

Până la începutul secolului XX principiul de naţionalitate a triumfat doctrinar în gândirea politică românească, teoretizând o concepţie despre naţiune compatibilă cu cea europeană, democrată, liberală, care acredita naţiunea ca un subiect de drept public naţional şi internaţional.

Nicolae BOCŞAN

Articolul integral îl puteți citi în săptămânalul ”Libertatea”, nr. 30 din 28 iulie 2018