autodeterminarea românilor
Ideologia politică a anului 1918 a fost sinteza unor concepții despre stat, societate, națiune, formulate de-a lungul secolului al XIX-lea, adaptate la sfârșitul Primului Război Mondial noilor valori politice ce s-au afirmat pe plan social și politic.

Concepția modernă despre națiune a evoluat, încă de la începutul secolului al XIX-lea, de la ideea individualității națiunii la ideea națiunii ca subiect al dreptului internațional și, inevitabil, la principiul de naționalitate ca unprincipiu făuritor de stat, ceea ce a generat ideea autodeterminării naționalităților din statelemultinaționale și unirea lor cu națiunea mamă.

Dreptul la autodeterminare națională a fost expresia sintezei pe care secolul al XIX-lea a realizat-o între liberalism și naționalism, a unei concepții democratice despre națiune, care a conferit mișcărilor românești de naționalitate caracterul unor mișcări de drept, opuse dreptului istoric pe care s-a întemeiat ideea imperială.

Principiul naționalităților, care a stat la baza noii organizări a Europei după Primul Război Mondial, s-a întemeiat pe o concepție voluntaristnaturalistă despre națiune și pe teoria națiunii ca subiect al dreptului internațional. Acest principiu a pornit de la rolul fundamental al conștiinței naționale în afirmarea solidarității națiunii și al voinței colective de a constitui o comunitate națională în teritoriul său, într-un stat capabil să o personifice. Spre deosebire de lumea germană, unde s-a spus că națiunea a creat statul, la români, încă de la apariția primelor state medievale, statul a fost expresia politică a națiunii, a îndeplinit o funcție națională. Definirea națiunii ca persoană a impus în doctrina politică a românilor din Imperiul Habsburgic și apoi Austro-Ungar o nouă concepție despre relația statnațiune, dintre națiune și drept, așezând principiul naționalităților pe terenul public, inclusiv al dreptului internațional.

Nicolae BOCȘAN

Articolul integral îl puteți citi în săptămânalul ”Libertatea”, nr. 26 din 30 iunie 2018