Din cele mai vechi timpuri, Banatul, râurile și podurile lui au fost o punte de legatură între oameni, popoare, civilizații. Băștinașii au păstrat  relațiile de prietenie și cele comerciale multe secole. Drumurile din acea vreme erau naturale și se dezvoltau de-a lungul cursurilor de apă, așa cum a fost și drumul râului Bega sau Beghei, cum îl consemnau istoricii. Această cale, de altfel foarte importantă, s-a întins de-a lungul cursului acestui râu de ambele părți ale frontierei. Sute de poduri, care traversau Begheiul pe tot parcursul lui, aveau să întărească aceste căi și prietenia popoarelor ce viețiuesc, de secole întregi, unii alături de alții.

Begheiul, deschizător de drumuri

Râul Bega izvorăşte în România, la intersecţia judeţelor Timiş, Caraş-Severin şi Hunedoara. Are o lungime de 256 de kilometri, de la izvoare până la gura de vărsare în râul Tisa, în apropierea localității Titel în Serbia. Acest râu îşi adună apele din culmea muntelui Poiana Ruşcă și curge prin ambele ţări pe o porţiune de 1,9 kilometri, marcând frontiera româno-sârbă.

Ca şi alte râuri bănănțene, Bega marchează frontiera româno-sârbă, însă pe o porţiune mai mică, de 1,9 kilometri. Râul Bega s-a numit, până la 1728, Timişul Mic. Ulterior, când râul a devenit primul canal navigabil, a fost botezat oficial Bega, spun cronicarii.  Beghei este o formă mai veche de prin anii 1200. Acest cuvânt a ajuns să fie folosit pentru orice apă care nu avea un nume. Chiar şi cronicarii din vechime, când nu ştiau denumirea unei ape, îi spuneau Beghei. Acest nume a început să fie folosit pentru râul Bega odată cu venirea coloniştilor germani, mai spun ei.

Podurile Zrenianului, monumente ale istoriei

Din notele vechilor cronicari  concluzionăm că pe râul Bega încă de la mijlocul  secolului al XV-lea au existat două poduri. În planurile orașului din 1760 și 1793 a fost consemnat Podul mare din lemn, care a fost înlocuit în 1904  de celebrul pod de fier, proiectat în studioul cunoscutului Gustave Eiffel.

Puţini ştiu, însă, că  Marele pod becicherecan sau Velika bečkerečka ćuprija este descris și în cântecul ,,Četir’ konja debela, prešla preko Begeja”. Din păcate, acest simbol al orașului a fost demontat din cauza reglementării râului Bega și îndepărtat în 1969. Ulterior a fost înlocuit cu un pod pietonal din beton care astăzi face  parte astăzi din zona pietonală centrală, între cele două străzi principale și piețele orașului. Datorită numeroaselor braţe de apă care au existat până după anul 1900, Zrenianinul a fost şi „un oraş al podurilor”. Istoricii îl consemnează în documentele vremii și ca ,,Veneția bănățeană”. Până în anii 70 ai sec. al XIX-lea, toate podurile becicherechene au fost construite din lemn. Abia de la acea dată  cele mai importante poduri au fost reconstruite pe bază de structuri metalice.

Podul mic

Podul mic reprezintă cel mai vechi pod în funcțiune. A fost  ridicat în 1904, în locul unui pod de lemn. Face legătura între centrul orașului Zrenianin și cartierul numit Mica Americă. După construcție, vreme de șase decenii, acest pod și Podul mare de fier  au făcut legătura între cele două părți ale urbei, așezate pe malurile opuse ale Begăi. Numele original a fost Podul Franz Josef – (Franc Josefs Brucke sau Ferecz Jozef hid). Pentru locuitorii orașului, el a rămas pur și simplu – Podul mic. Peisajele din apropiere îl fac cel mai interesant întreg arhitectural al miezului vechi din Zrenianin. La mijlocul anilor optzeci, podul a rămas fără râu întrucât reconstruirea cursului Begăi a creat aici un lac. Totuși, podul nu și-a pierdut semnificația. A fost întotdeauna unul dintre simbolurile Zrenianinului…

Dan MATA

Articolul integral îl puteți citi în săptămânalul „Libertatea” din 31 martie și 7 aprilie