În contextul evenimentului care a avut loc la Timișoara, pe 9 octombrie, titlul de mai sus ar putea fi interpretat ca o provocare lipsită de subtilitate. Din păcate, însă, nu e.
Vazând (mulțumită internetului) și citind (de la comunicate de presă oficiale la mesajele unor prieteni din sală) despre cele petrecute la „Security Challenges in the Balkans”, conferință „cu ștaif” organizată de Universitatea de Vest Timișoara și New Strategy Center de la București, prima impresie e că românii elitei nu mai vor, în ruptul capului, să-și folosească limba strămoșească. În zadar am căutat pe peretele afiș din spatele podiumului distinsei și trasei la trei ace adunări de diplomați, politicieni, lideri ai industriei IT, invitați străini de marcă, observatori, ca atare sau nu, etc, etc, etc, măcar un cuvânt românesc. Nu era. Și-apoi de ce New Strategy Center, și nu „Centrul pentru o nouă strategie”, ori, poate, „Centrul pentru Strategii Novatoare”, cum ar suna în limba noastră? La urma urmei, de ce, când vreau să accesez pagina de internet a Președinției României, trebuie să scriu anglofonește presidency.ro, și nu altfel?
Ministrul Ivica Dačić

E foarte probabil că s-a convenit de organizatori ca limba utilizată în cursul conferinței pe tema provocărilor de securitate în Balcani să fie engleza. Nu-și imaginează nimeni că miniștrii de externe ai României și Serbiei, ori profesorul Dan Dungaciu, excelențele lor domnii ambasadori prezenți, inclusiv domnul Celac, fost translator personal al lui Nicolae Ceaușescu (n.b. – pentru engleză și rusă deopotrivă), distinșii oaspeți străini, începând cu cei americani, ori fostul șef al Direcției analiză-sinteză din SRI, acum membru marcant al aceluiași New Strategy Center, nu vor fi vorbind engleza. Ceea ce mă face să insist asupra acestui „aspect” (pentru mine mai mult decât o simplă fațetă de protocol) este musafirul cel mai important din 9 octombrie al reuniunii de la Timișoara: ministrul de externe al Serbiei, Ivica Dačić.

Vorbind după deschiderea oferită de Dan Dungaciu și expunerea domnului Teodor Meleșcanu, acest om a ales să se exprime în limba sa maternă și să o facă de o manieră care a entuziasmat auditoriul aparent plictisit de platitudini și fraze pompoase de genul ”pentru a asigura gestionarea eficientă a provocărilor generate de o paletă largă de aspecte de securitate […] este necesară o colaborare şi coordonare susţinută, iar în acest context valoarea strategică şi forţa transformatoare a politicii de extindere (a Uniunii Europene și NATO – n.n) devine cu atât mai semnificativă”, ori ”este evidentă preocuparea noastră, a tuturor, pentru Balcanii de Vest și suntem pentru o abordare nouă, o cooperare consolidată și practică în relația cu statele din regiune”, ca să citez din cuvântul ministrului român de externe, venerabilul și versatul domn Meleșcanu.

În deplin contrast cu tonul și punctajul (așa se spune în anumite instituții, intim legate de ce s-a întâmplat la Timișoara) colegilor săi de podium, care „luptă și dă-i, și dă-i și luptă”, cum ar fi scris Caragiale, șeful diplomației sârbe s-a exprimat cât de se poate de direct. „Nu știu cum se numește în țara dumneavoastră acea tabletă pe care o iei când vrei să îți liniștești nervii, dar acest rol îl are acum Uniunea Europeană în Balcani: liniștirea nervilor, în plan politic. Din păcate, în problema Kosovo marile puteri aplică dublul standard. Vedeți cum SUA a anunțat că Palestina nu poate deveni țară decât după ce își va lămuri problemele cu Israelul și, pe de altă parte, cum au abordat problema din țara noastră. La fel și Uniunea Europeană, prima dată au rupt granițele Serbiei și doar după aceea au încercat să rezolve problema.

Înainte erau peste 40.000 de sârbi numai în Priștina, acum mai sunt doar câțiva. Acesta este Kosovo-ul multietnic. Lumea crede că noi putem deveni membri NATO. Aceasta după ce ei ne-au bombardat. Ce o să facem acum, o să devenim membri NATO și o să ne bombardăm noi pe noi? Aceasta nu se poate întâmpla! Pentru a adera la Uniunea Europeană noi trebuie să admitem existența statului Kosovo, iar aceasta nu se poate!”

Cum discuțiile de la Timișoara au fost foarte serioase, cuprinzând și evaluările unui fost ambasador american în Balcani care a descris cu claritate ce crede Washingtonul despre Rusia și rușii lui Putin (nimic bun!), îmi propusesem inițial să notez câteva idei desprinse din lumea agitată în care trăim. Pentru că, așa cum îmi sublinia la telefon un vechi prieten de acasă, „se schimbă paradigme, echilibre, planeta întreagă se transformă” în timp ce noi, românii, ne-am închistat într-o poziție unică, rigidă, de bastion din ghips al intereselor americane la granița cu Eurasia.

O poziție într-atât de rigidă încât nu vrem să sesizăm că decidenții de la Bruxelles, Berlin, Amsterdam ori Paris nu ne văd deloc cu ochi buni, ca să nu mai amintesc de austrieci, care reiau în pas de vals relațiile cu Rusia, indiferenți la rock and roll-ul Casei Albe. Sunt multe, foarte multe de spus despre relațiile internaționale ale acestor zile.

Evenimentul de la Timișoara a fost gândit, însă, în spiritul misiunii autodeclarate a New Strategy Center, pe chiar pagina lor de gardă de pe internet: aceea de „a substanția (verbul nu există în DEX!) parteneriatul strategic cu SUA”. Iar Ivica Dačić nu a binevoit să își joace rolul preconizat de organizatori, acela de partener de dialog dispus la observații critice și concesii majore în raport cu poziția reală a țării sale (condamnând, de conivență cu gazdele, Rusia și regimul Putin, de exemplu). Serbia e supusă, vezi Doamne!, intransigențelor occidentale pline de pragmatism și justețe.

Asta s-a putut citi printre rânduri din partea preopinenților români și occidentali de la Timișoara. Ministrul de externe al Belgradului, însă, a impus clar ideea că nu acceptă ca țara lui să fie considerată de mâna a doua. Când Teodor Meleșcanu i-a reproșat că atitudinea sa evocă realități ale trecutului, Dačić a răspuns că trecutul înseamnă și românca Maria, regină a Serbiei, dar și mult bătuta monedă cu „România nu are decât doi prieteni, Serbia și Marea Neagră”, ori, a subliniat vorbitorul: ”Sârbii, din păcate, nu au Marea Neagră”. Și pentru ca subtilitatea metaforei să nu exceadă audiența, demnitarul sîrb a întrebat la un moment dat (retoric ori ba?): „Ce ar face România dacă Transilvania ar fi în postura Kosovo?”.

A trecut un aer rece prin sală. Iată o întrebare al cărei răspuns, pentru orice om responsabil, nu e „asta nu se poate, așa ceva nu există!”, indiferent de garanțiile de securitate pe care ni le oferă aliatul strategic. Trecut? Să ne amintim ce a fost Iugoslavia pentru occident. Și ce a pățit!

În sfârșit, să justific titlul acestor rânduri. După cuvântul liber al lui Ivica Dačić, rostit în limba sa maternă, în deplin contrast cu ceea ce tocmai auziseră de la ai lor, din sală s-au auzit voci care l-au admirat nedisimulat pe acest om, regretând că nu e… politician român. Ba, unul, mai șugubăț, se întreba dacă nu l-ar putea convinge pe ministrul sârb să candideze la europarlamentarele de anul viitor, pentru România…

Citind comunicatele oficiale legate de Conferința „Security Challenges in the Balkans”, de la Timișoara, și negăsind nimic din ideile expuse acolo cu o dezarmantă franchețe de Ivica Dačić, cineva poate trage concluzia că pentru noi, românii, una din amenințările potențiale suntem… noi înșine.

Lucian RISTEA

 foto: Constantin DUMA