7 MAI – Arătarea semnului Sfintei Cruci pe cer la Ierusalim

Arătarea semnului Sfintei Cruci pe cer la Ierusalim s-a întâmplat în dimineaţa zilei de 7 mai 351, în timpul împăratului Constantiu, fiul Sfântului Constantin cel Mare. Crucea luminoasă s-a întins de la Golgota şi până la Muntele Măslinilor, pe o distanţă de aprox. 9 km, strălucind mai tare decât soarele. Sfânta Cruce a rămas pe cer timp de 7 zile.
O mulţime de oameni au ieşit din casele lor şi de la munca lor îndreptându-se spre biserici pentru a aduce slava lui Dumnezeu.
Despre această minune, Patriarhul Chiril al Ierusalimului i-a scris o scrisoare împăratului Constantiu, îndemnându-l să părăsească erezia ariana. Această erezie, care nega divinitatea lui Hristos, era cauza a multe dispute teologice în cadrul imperiului. Potrivit istoricului Sozomen, această minune a dus la convertirea multor păgâni şi iudei la creştinism. De asemenea, mulţi arieni au părăsit erezia, întorcându-se la Biserica Ortodoxă.
Tot în această zi, facem pomenirea:
– Sfântului Mucenic Acachie;
– Sfântului Mucenic Codrat;
– Sfinţilor Mucenici Rufin şi Satornin;
– Cuviosului Ioan Psihaitul;
– Sfântului Mucenic Maxim;
– Sfântului Nil Sorski;

21 MAI – Sfinții Împărați Constantin și Elena

Sfinţii Constantin şi Elena, „cei întocmai cu Apostolii”, sunt pomeniţi în Biserica Ortodoxă pe 21 mai. Sărbătoarea Sfinţilor Constantin şi Elena este strâns legată de taina şi puterea Sfintei Cruci – semnul central al religiei creştine. Sfântului Constantin i s-a arătat pe cerul amiezii semnul Crucii spre biruinţa (In hoc signo vinces – „Întru acest semn vei învinge”), în pragul înfruntării cu păgânul Maxentiu, iar Sfânta Elena, mama sa, a descoperit la Ierusalim Crucea pe care Mântuitorul a fost răstâgnit. Sfânta Împărăteasa Elena a trecut la Domnul la anul 327, puţin după întoarcerea de la Ierusalim, iar Sfântul Împărat Constantin în 337, după 31 de ani de domnie.

25 MAI – Înălţarea Domnului

Înălţarea Domnului este prăznuita la 40 de zile după Înviere, în Joia din săptămâna a VI-a, după Paşti. Este cunoscută în popor şi sub denumirea de Ispas. În această zi creştinii se salută cu „Hristos S-a înălţat!” şi „Adevărat S-a înălţat!”. IPS Bartolomeu Anania afirmă ca noi folosim acest salut fie din neştiinţă, fie din exces de evlavie, deoarece el nu este atestat de Biserică. Şi mărturiseşte că noi sărbătorim Paştile cu aserţiunea „Hristos a înviat!”, la care ni se răspunde cu confirmarea „Adevărat, a înviat!”, pentru că Învierea nu a avut martori, ea a fost receptată cu îndoieli şi necredinţă. În vreme ce Înălţarea Domnului a avut martori, ea a fost o despărţire izvorâtoare de lumină, deoarece ucenicii s-au întors în Ierusalim „cu bucurie mare”. Din acest motiv în cărţile noastre de slujbă nu există o salutare similară cu aceea de la Sfintele Paşti.
Hristos S-a înălţat la cer de pe Muntele Măslinilor, în văzul Apostolilor şi a doi îngeri. Îngerii le-au vorbit ucenicilor despre a doua venire a lui Hristos, ca aceştia să nu se lase copleşiţi de durerea despărţirii.
Din Sfânta Scriptură aflăm că Mântuitorul Şi-a ridicat mâinile, binecuvântându-i pe ucenici, iar pe când îi binecuvânta S-a înălţat la cer (Luca 24, 51), în timp ce un nor L-a făcut nevăzut pentru ochii lor (F.A. 1,9). Adeseori Dumnezeu le-a vorbit oamenilor din nor, fenomen prin care se manifestă energiile divine, menite să reveleze prezenţa Divinităţii, dar să o şi ascundă.

Înălţarea Domnului sărbătorită în vechime odată cu Rusaliile
Cea mai veche menţiune despre sărbătoarea Înălţării Domnului o găsim la Eusebiu din Cezareea, în lucrarea „Despre sărbătoarea Paştilor”, compusă în anul 332. Din această lucrare reiese că Înălţarea Domnului era sărbătorită în acea vreme odată cu Rusaliile, la 50 de zile de la Învierea lui Hristos. Spre sfârşitul secolului al IV-lea, începutul secolului V, sărbătoarea Înalţării s-a despărţit de cea a Pogorârii Sfântului Duh (Rusaliile), fiind prăznuită în a 40-a zi după Înviere, dată care va rămâne stabilită pentru totdeauna în calendarul bisericesc.

Înălţarea Domnului – deplină îndumnezeire a firii umane asumate
Înălţarea lui Hristos întru slava şi şederea Sa de-a dreapta Tatălui este chipul deplinei îndumnezeiri a umanităţii Lui. Prin toate actele Sale, întrupare, moarte, înviere El a îndumnezeit treptat firea omenească pe care a asumat-o, dar prin Înălţare a transfigurat-o pe deplin. Datorită transfigurării supreme a trupului Său, Hristos poate deveni interior celor care cred în El. Înălţarea Domnului nu înseamnă retragerea Sa din creaţie, pentru că El continuă să fie prezent şi lucrător prin Sfântul Duh.
Înălţarea cu trupul la cer este o mărturie a faptului că omul a fost creat pentru veşnicie, căci Fiul nu Se înfăţişează Tatălui numai ca Dumnezeu, ci şi ca Om.
Hristos prin Înălţarea Sa, nu arăta doar unde trebuie să ajungă omul, ci se face cale şi putere, ca omul să ajungă la această stare. El şade pe tronul dumnezeiesc al slavei, dar şi locuieşte în inima celor ce-L iubesc. Aşa putem înţelege paradoxul: Hristos este înălţat şi în drum spre înălţare cu fiecare dintre noi.

Înălţarea Domnului – Ziua Eroilor
Prin hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din anii 1999 şi 2001, sărbătoarea Înălţării Domnului a fost consacrată ca Zi a Eroilor şi sărbătoare naţională bisericească. În această zi, în toate bisericile din ţară şi străinătate se face pomenirea tuturor eroilor români căzuţi de-a lungul veacurilor pe toate câmpurile de luptă pentru credinţă, libertate, dreptate şi pentru apărarea ţării şi întregirea neamului.

Articolul integral în săptămânalul Libertatea nr. 18 din 6 mai 2017