Idealurile naţionale, pentru o minoritate, nu sunt lozinci. Ele reprezintă fiinţa şi conştiinţa unei naţii.

După 1989, în Europa de est, după descătuşarea energiilor etnice, trăim într-o libertate morală de necontestat. Această libertate a fost câştigată cu sacrificii, cu renunţări la speranţe, orgolii şi naţionalism, dar greşit înţeleasă. De aceea, acum, suntem netemători, putem să ne exprimăm fără a recurge la parabole şi şiretlicuri lexicale. Putem să înjurăm, putem să ţipăm în piaţa publică, putem să încălcăm cele zece canoane biblice fără ca cineva să ne mai pună, disciplinaţi, la zid.

Mulţi dinte noi suntem mândri că putem face orice. Demnitatea, omenia, de-acum, aparţin trecutului, şi trecutul, cred unele spirite, trebuie uitat. Dar, oare, ne este permis orice?

Nu, nu, dacă avem frică de Dumnezeu, onoare şi bună cuviinţă, nu putem face orice. Nici în numele democraţiei. A democraţiei? Care democraţie? Cea care a devenit o simplă, periculoasă ideologie?

Toate comentariile de mai sus mi-au fost inspirate de un fenomen produs, mai ales, în Serbia de Nord-Est. Tot mai des asistăm, decepţionaţi şi mâhniţi, cum nişte farisei îşi permit neobrăzarea de a arunca cu pietre în imaginea şi istoria Serbiei. Firesc ar fi ca ei să primească riposta cuvenită şi, mai mult, să fie judecaţi pentru faptul de a-şi fi trădat ţara.

În cazul lor, ţara, da, ţara, este mărinimoasă. Îi lasă să-şi facă damblaua. Poate se vor cuminţi odată şi vor coboră cu picioarele pe pământ din labirintul iluziei. Dar până când să fie lăsaţi slobozi aceste cozi de topor?

De ce îşi imaginează că dacă împotriva lor va pleca…oprobriul public, vor fi salvaţi de politrucii din Bucureşti, nu înţeleg! De obicei, potârnichiile când simt vânătorul îşi iau zborul haotic în mai multe direcţii să nu fie aliceate. Dar, inşii puşi pe sudălmi la adresa ţării unde s-au născut şi au învăţat buchiile  încă nu cunosc lucru acesta.

Prof. dr. Florian COPCEA

Articolul integral îl puteți citi în săptămânalul ,,Libertatea” din 11 august 2018.