Simona Lăzăreanu Popov
În anul când la Editura ,,Libertatea” s-a celebrat un frumos jubileu – 70 de ani de beletristică – a apărut antologia de proză scurtă contemporană românească, selecție de Simona Lăzăreanu Popov, lector la Catedra de Limbă, Civilizația și Cultură Română, Facultatea de Filologie din Belgrad. Lucrările au fost traduse de însăși Simona Lăzăreanu Popov și de un grup de studenți de la catedra amintită.

Simona Lăzăreanu Popov

De unde nevoia de a traduce proză scurtă românească în limba sârbă

Aş putea spune că nu este vorba de o simplă nevoie de a traduce, ci de nevoia de a trăi şi a percepe simultan lumea în care m-am născut, am crescut şi m-am format. Am crescut, aşa-zis, în două limbi care s-au tradus permanent una pe cealaltă: în limba maternă şi în limba sârbă, dobândită la şcoală. Îmi amintesc că, în primul an de grădiniţă, nu am deschis gura, până când am fost sigură că-mi traduc bine ceea ce făceam şi gândeam în limba mea, de teamă să nu râdă ceilalţi copii de mine. La vârsta respectivă, îmi traduceam din acel reflex de conectare şi comunicare cu copiii de vârsta mea. Mai târziu, acest reflex a dobândit alte conotaţii, în încercarea de a mă autositua faţă de ceilalţi.

O încercare cu atât mai paradoxală, cu cât nu-mi era prea clar faţă de cine să mă autosituez. Pentru bunicii şi rudele din ţara limbii mele materne, eram „ sârboaica noastră”, pentru cei din ţara limbii mele dobândite, eram ,,românca noastră”, iar pentru mine, eram acel paradox cu mine însămi.

Poate că m-am cam îndepărtat de la răspunsul la întrebarea dvs., dar nu am putut ocoli această nevoie de autosituare, de care nu este străin niciunul dintre noi. Să revin la nevoia de a traduce proză scurtă. Mai întâi a existat nevoia de a citi prima carte în limba maternă, apoi bucuria de a o traduce şi pentru alţii, care te marcheză de la început prin acea legătură cu textul, care îţi atinge cele mai adânci reflexe ale tale. Eu am avut norocul să am cărţi mereu la îndemână, căci tatăl meu îmi punea teancul de tot felul de povestioare pe masă şi-mi dădea ca temă de casă cititul uneia pe săptămână.

Citindu-le, am prins gustul pentru acest gen de scriitură, pentru scurtimea sa plină de tensiune, pentru stilul său artistic alert, care se potrivesc de minune cu timpul nostru care ne grăbeşte la orice pas.

Apoi a urmat prima mea mare provocare şi punere la încercare prin traducerea unor texte mai scurte la seminarele profesorului Lucian Pavel. Sigur este vorba de o afinitate care se dobândeşte în timp, de un exerciţiu care se perfecţionează tot în timp şi studenţii noştri au dovedit acest lucru în paginile cuprinse în antologie. Traducerea a fost o muncă grea, dar extrem de provocatoare pentru ei.

După ce criterii v-aţi ghidat în ceea ce priveşte selecţia autorilor şi a lucrărilor?

Punctul de pornire al selecţiei autorilor l-a constitui alegerea de texte fragmentare sau integrale pentru seminarul de traducere specializată, iar proza scurtă oferea studenţilor accesibilitatea abordării unui text integral, în succesiunea firească a unităţilor lui narative.

Iniţial nu a fost proiectat să se publice traducerile, dar pentru că ele se acumulează şi studenţii se dovedesc interesaţi şi entuziasmaţi, ne-am dorit să valorificăm munca lor şi să încercăm a le publica. Bineînţeles că fără înţelegerea şi sprijinul editurii dvs. n-ar fi fost posibil acest lucru şi nici n-ar fi existat satisfacţia de a le vedea publicate.

Când ideea a devenit deja proiect, un rol decisiv l-a avut munca individuală a studenţilor, pentru care am selectat texte de valoare literară, incluse în majoritatea antologiilor româneşti de proză scurtă, care să ilustreze o cât mai mare varietate tematică şi stilistică a autorilor.

Deşi unii consideră că istoria prozei scurte româneşti este ,,una austeră, paradoxală şi plină de excepţii”, într-un fel, selecţia noastră îi confirmă excepţiile prin această transpunere în limba sârbă.

Marina ANCAIȚAN

Interviul  integral îl puteți citi în săptămânalul ,,LIbertatea” din 19 mai 2018.