Dintr-un exces de precauție atee, unul dintre cele mai mari romane ale literaturii universale a suferit și suferă în România de o transfigurare de titlu: citim „Fructele mâniei”, nu „Strugurii mâniei”, cum sună titlul pus de Steinbeck faimoasei sale lucrări, o alegorie biblică ce trimite fără echivoc la vița Apocalipsei, culeasă și așezată în marele teasc divin. Nu e vorba de fructe vremelnice ale unor vremuri, oameni ori puteri trecătoare. Simbolistica mustește de greutate. Se culeg viile în aceste zile, iar în boabe se înghesuie de pe acum râsul și plânsul celor ce le vor sorbi limpezimea născută din îmbrățișarea țărânei cu cerul.

În România, la Valea Călugărească, strugurii sunt strânși de deținutele de la Târgșor, femei în marea lor majoritate închise pentru delicte mărunte, ori de-a dreptul banale, care pe vremea comuniștilor se lăsau, de obicei, cu „condamnări la locul de muncă”. Departe, în Costa Rica, o femeie care a ținut timp de un deceniu capul de afiș al politicii și bârfelor dâmbovițene (ușor de confundat între ele) stă tolănită pe sacii cu bani dobândiți (doar ea și faimosul său mentor dionisiac știu cum) într-o țară care persistă în sărăcie și lipsă de verticalitate. Într-atât de lipsită de vlagă, se poate spune, încât aruncarea României în gura europarlamentarilor cuprinși de un nou acces de ipocrizie față de ceea ce consideră un stat de mâna a doua nu mai surprinde decât cațavencii de serviciu de pe la televiziuni. A propos de televiziuni, micul ecran al uneia dintre ele era ocupat în dimineața sfintei zile de 1 octombrie de un bărbos tinerel, cu o chelie de corporatist bine plătit, dar stresat, care se plângea că „soțul” lui , englez, nu îl poate ține de mână, cu tandrețe, decât după ce trec frontiera națională, pentru că aici…

„Aici”, adică în țara Sfântului Andrei, care ne-a creștinat, propaganda agresivă a „minorităților sexuale” ține morțiș să rupă moștenirea noastră identitară, devenind un curent la modă printre fițoșii puși pe occidentalizare cu orice preț. „Îi dai afară pe ușă și îți intră pe geam!”, zicea un prieten, vazând larma și vuietul iscate de referendumul în care vrem, majoritatea, să spunem un lucru simplu: familie se cheamă un bărbat și o femeie, apți să aducă pe lume prunci sănătoși la trup și minte. Sigur, tot familie e și mama-soacră, și fiul risipitor, și cine mai e pe creanga genealogică. Dar nu de semantica substantivului „familie” vorbim aici.

„Minoritarii” se fac că nu pricep, de, vremurile nu sunt vremuri dacă nu sunt tulburi, fetide și ne-românești. Problema e că vor să intre pe ușa mea și geamul meu, nu să le închidă pe ale lor și să facă ce doresc în intimitate. Preferă drapelul curcubeu afișat în stradă, nu la ei în sufragerie. Fapt e că un diplomat străin, acreditat la București, a „căsătorit” doi iubăreți bărboși, ignorând total cutumele locului și ceea ce noi numim „biserica națională”, ai cărei preoți sunt filmați în biserici cu camera ascunsă, de parcă ar propovădui diavolul, nu morala creștină. Dacă respectivul „diplomat” ar fi sfidat astfel legea în Arabia Saudită, „mirii” și-ar fi putut ține în mâini nu iubirea, ci propriile capete! Dar, ce zic eu Arabia Saudită? Această țară rămasă într-o formulă totalitară medievală, care își execută condamnații prin decapitare, ba chiar crucificare!, în piața publică, tocmai a fost lăudată la ONU de marele blond al politicii internaționale, Donald Trump.

Lăudată pentru „reforme”, adică pentru faptul că anul ăsta a permis femeilor saudite, în premieră istorică, să conducă autoturisme pe drumurile publice. Înfășate în negru, desigur, din cap pănă-n tălpi, și cu mănuși. Ceva, însă, a spus domnul Trump, demn de înscris în cartea de istorie: „America e guvernată de americani. Respingem ideologia globalismului și acceptăm ideologia patriotismului”. Ei, asta da! Dacă liderul de la Casa Albă, de unde ni se trage lumina în aceste zile, ne îndeamnă să fim patrioți, stând drepți în fața compactorului globalizării, avem, care va să zică, tot dreptul, ba chiar datoria strategică, să o facem. Eu unul, îl iau în serios, amintindu-mi, însă, de Octavian Paler: „fiecare om are o patrie, restul sunt țări”.

Lucian RISTEA

Articolul integral îl puteţi citi în numărul 40 al săptămânalului din 6 octombrie 2018