Timpul a fost darnic cu mine și am putut urmări pe îndelete ceremonia depunerii jurământului vechiului-noului țar al Rusiei, Vladimir Vladimirovici Putin. A meritat din plin. Nu vezi prea des, într-o viață de om, un spectacol cu o conotație istorică atât de pronunțată. Să mă explic.
Când a devenit președinte al Rusiei pentru întâia dată, în 2000, Putin era o figură ștearsă, despre care mulți observatori spuneau doar că avea fața spionului perfect: pur și simplu nu puteai să îi ții minte trăsăturile! Dar cei care credeau, atunci, că acest quasi-anonim fost ofițer KGB va avea capacitatea de a-și scoate țara din marasmul epocii Elțîn erau, în schimb, extrem de puțini. Poate doar o mână de oameni din jurul lui Putin însuși, un rezervist al serviciilor de informații descins la Moscova cu o simplă valijoară în mână. Dar cu ce planuri! Un analist occidental scrie că etapele puterii tânărului lider au fost ,,readucerea stabilității în Rusia”, între 2000 și 2003, ,,îmbogățirea Rusiei”, 2004-2007, respectiv ,,restaurarea respectului față de Rusia!”, între 2012-2017. Pentru adepții fanatici ai istoriei scrise de mass-media occidentale, Putin nu a reușit la nici un capitol. Pentru rusul de rând, însă, țarul s-a achitat extraordinar de obligații. Iar ceea ce contează este, după cum știe orice politician, opinia alegătorului tău, nu analiza ,,experților” de peste mări și țări. Putin a început al patrulea mandat ca șef al statului, pentru încă 6 ani, în urma unui vot pe care l-a câștigat covârșitor. Ceea ce își dorește acum, după toate aparențele, este să consolideze poziția țării sale ca pol de putere mondială și să lase o moștenire durabilă. Vladimir Vladimirovici nu se crede nemuritor, ca Stalin, căruia nu părea să îi pese de ce și cine îl va urma la Kremlin. Întrebat acum o lună dacă va încerca să obțină și un al cincilea mandat, Putin a răspuns ironic: ,,Dar ce, credeți că am să stau în funcție până fac 100 de ani?!”.
Scriam mai sus că spectacolul televizat de la Kremlin, organizat după un scenariu evident adus la strandardele moderne ale imagologiei, a avut o conotație istorică pronunțată. Rușii au conștiința destinului lor, ca neam, au deprins ceea ce comentatorii ortodoxiei răsăritene numesc mântuirea prin suferință, adesea de un tragism sfâșietor. Acești oameni trăiesc cu ideea că Mama Rusia, pentru care s-au jertfit de atâtea ori, nu poate fi pierdută, că indiferent de durerile vremurilor, patria lor e eternă. Cu o asemenea mentalitate, mujicii ajunși în tehnologizatul secol XXI au continuat, cum au învățat de secole, să caute țarul luminat, care să îi îndrume și să îi scoată la liman. Putin s-a dovedit a fi acest tip de țar. Rușii cred în el, iar el crede în poporul său. Poate că asta a văzut George W. Bush în ochii liderului rus, atunci când a spus acum câțiva ani că „e un om onest, direct, care își iubește țara. Nu l-aș fi invitat la ranch-ul meu dacă nu aveam încredere în el”.

Lucian RISTEA

Articolul îl puteți citi integral în săptămânalul „Libertatea”, nr. 19 din 12 mai 2018