Banatul este „paradisul pe pământ”, un periplu printre munţi, pe ape, prin păduri stufoase, prin sate cu tradie şi livezi îmbeugate! Acum este momentul să ne plimbăm prin livezi, în trăsura de cai, să ne odihnim la umbra salcâmilor, ascultând cântecul privighetorilor şi scââitul fântânei, ameţindu-ne de mirosurile bucătăriei tradiţionale. Atunci când muzicanţii, seara, te conduc până la poarta casei cu vin şi ţuică, nu îţi va fi uşor să părăseşti Banatul, pentru că este frumos şi este al nostru. Banatul este regiunea istorică din vestul României, dintre Dunăre, Tisa, Mureş şi Carpaţi. Circa două treimi din Banat s-a unit cu România şi o treime a fost acordată Serbiei, conform tratatelor din 1920. Banatul mai cuprinde şi o mică bucată de teritoriu între Mureş, Seghedin şi Beba Veche, aflată astăzi pe teritoriul Ungariei.

Casa bănăţeană din Stajićevo

Patrimoniul etno şi turismul Banatului

Povestea Banatului nu poate fi reală şi cuprinzătoare dacă nu povestim despre oamenii şi construcţiile lor, despre case şi curţi, fântâni şi cântecul cocoşului. Este povestea despre mândria Banatului, despre ceea ce a fost o dată un lucru obişnuit, despre poporul simplu şi viaţa de două secole în urmă. În acest sens, este necesar să cunoaştem formele cele mai atractive ale arhitecturii populare a Banatului – sălaşul, casele de sat şi morile de vânt, precum şi toate celelalte forme, care modernizează tradiţia prin turism.

Camera etno

Sălaşul

Termenul „sălaş“ este de origine maghiară şi desemnează gospodăria agricolă individuală, departe de locul de redinţă a proprietarilor. Sălaşul nu a fost doar o „bucată de pământ“, ci a avut şi caracter de odihnă. Este o insulă verde, o oază de pace, linişte, muncă şi disciplină. Sălaşurile au fost nespecificat împrăştiate prin câmpiile Voivodinei, pe soluri fertile de şes sub marele albastru al cerului. Au fost construite prin combinarea materialelor cel mai accesibile, mai întâi din noroi, iar mai târziu din cărămidă. Acoperişul a fost din trestie, iar mai târziu a fost înlocuit de ţiglă. Grinzile şi stâlpii masivi şi lungi sunt elemente tipice arhitecturii rurale. Organizatoric, sălaşurile au reprezentat o micro-unitate de agricultură, zootehnie, horticultură şi viticultură. Acestea sunt motivele pentru care sălaşul este locul de naştere a mentalităţii voivodinene şi a conceptului de viaţă.

După sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, aceste complexe au trecut în proprietatea statului, pierzândui astfel caracterul istoric, social şi arhitecton – constructiv. Multe dintre sălaşuri au dispărut sau au fost uitate, dar întâmplător au reuşit să depăşească neglijenţa şi nepăsarea societăţii.

Ca o sursă inepuizabilă de diversitate, sălaşul simbolizează sănătate, pace, eternitate, seninătate, rezistenţă. Inspirat de acestea şi de mui ai factori, turismul încearcă să extindă longevitatea sălaşurilor din Banat. La Mužlja şi Slano Kopovo (Novi Bečej) mai există unele exemplare autentice.

Casele etno

Din cauza importanţei istorice, a culturii şi a turismului de astăzi, casele etno fac un alt simbol al Voivodinei şi al Banatului. Ele sunt un adevărat exemplu de arhitectură populară din câmpiile panonice. Privindu-le, putem vedea funionalitatea şi dimensiunea, dispunerea şi utilizarea spiului, practicul lor social şi economic şi durabilitatea materialelor utilizate în construia lor. Casa etno de azi oferă vizitatorilor şi toate valorile de utilizare a unei gospodării, care pot fi numite şi muzeuri etno. Uneori sunt adaptate şi în tip de restaurant, precum „Banatski salaš” din Farkaždin, „Banatski salaš” din Idvor sau „Trofej“ din Stajićevo. Avem şi adevărate centre etno, precum cel din Belo Blato, Casa Etno din Elemir, Complexul Etnografic „Casa bănăţeană” din Torac şi Camera Etno din Iancaid.

Satele etno

Complexe spaţiale, dar şi destinii turistice, satele etno sunt întâlnire mai frecvent în Serbia decât în Voivodina. Cel mai adesea, acestea sunt imitii ale zonelor rurale, care reprezintă, simbolic, arhitectura rurală, facilităţile economice, modul de viaţă, unelte şi obiecte care au fost folosite în via de zi cu zi a gospodăriei. Satele etno sunt în mare măsură destinaţii turistice independente, de multe ori nou construite, dar pot fi ºi obiective autentice restaurate.

Florin RAŞA

Articol integral în săptămânalul ,,Libertatea”, nr. 22 din 3 iunie 2017