iluzia

În anul Centenarului Marii Uniri, chiar dacă acest moment unic în istoria neamului românesc cumva încă timid îşi face prezenţa în realităţile de zi cu zi, atât în ţara Mamă, cu atât mai puţin, sau deloc, printre românii din afara României – ca şi cum ar trebui să ne jenăm de această sărbătoare care ne defineşte ca popor şi reprezintă momentul de cotitură din istoria modernă a românilor – mi-e teamă că în loc să fie sărbătorit cu mândrie, prin evenimente de notorietate, Centenarul se va dilua prin proiectele marcate de banal, spectacole de stradă şi parcuri, scandaluri politice, kitsch, şi care în final va costa mulţi bani, iar după eveniment rămân doar regretele…

o reconfirmare a caracterului tipic românesc de abordare superficială a posibilei măreţii, şi când tot felul de proiecte legate de Centenar vor fi finanţate cu bani mulţi, iată că recitatorii noştri la Uzdin, de Buna Vestire, cu mijloace modeste şi mai cu seamă propri, într-o atmosferă încărcată de suflet şi marcată de poezie şi limbă română, au mişcat clipele de inspiraţie şi identitate naţională într-o perfectă armonie creatoare. Cinste participanţilor şi organizatorilor!
Însă, ne-am fi dorit prezenţa tuturor şcolilor noastre, ne-am fi dorit chiar şi imposibilul, ne-am fi dorit o zi de sărbătoare închinată bucuriei care să ne ofere certitudinea continuităţii şi nu prevestirea unui final inevitabil al minorităţii noastre, dar n-a fost să fie… Se putea mai mult şi trebuia mai mult, mai mult entuziasm din partea acelor dascăli tot mai absenţi de la asemenea evenimente, pentru că lor li se adresează şi testamentul literar al lui Ienăchiţă Văcărescu („Las vouă moştenire: Creşterea limbei româneşti”), responsabilitatea şi lecţiile de admiraţie pe care le ignoră cu desavârşire. Dar, cum am mai spus, toate cele care ni se întâmplă la un mod neavenit nu sunt decât o reconfirmare a caracterului tipic românesc de abordare superficială a posibilei măreţii.
În aprilie se vor ridica cortinele Zilelor de Teatru Românesc, o nouă încercare de a coborî măştile realităţii şi de a îmbrăca costumul care ne poate arăta splendoarea dar şi goliciunea, urcuşul şi iluzia pufului de păpădie. Să nu uităm, chiar şi teatrul, fără de spectatori, e tot o irosire! Aşadar, iată încă o şansă ca prin prezenţă să dăm sens evenimentului, măreţie şi nu superficialitate, nu banalul şi remuşcările care ne-ar putea marca.
Nicu CIOBANU