Ioan Flora, ,,Ordinea în care continuu să exist”, București, Editura ,,Tracus Arte”, 2017

Au trecut 45 de ani de la debutul editorial al lui Ioan Flora. Acest moment, considerat promițător de criticii literari ai vremii, s-a petrecut în 1972 cu volumul de poeme ,,Valsuri”. Talentul neîndoios care i s-a atribuit aveau să îl confirme cărțile care au fost publicate în cursul anilor.

În conștiința publică, Ioan Flora s-a impus ca fiind un lider al generației sale; un lucru lesne de înțeles dacă ținem cont de faptul că criticii vremii au recunoscut la el o poezie orientată spre avangardism și postmodernism înainte ca acestea să se manifestă la congenerii săi. Această calitate i se atribuie atât în raport cu literatura de limbă română din Serbia, cât și în contextul literaturii române în ansamblul ei. Cititorii care nu au fost congeneri cu Ioan Flora au acum ocazia de a-l descoperi în antologia ,,Ordinea în care continuu să exist”, un volum recent apărut la editura bucureșteană ,,Tracus Arte”. Celor iniați în poezia lui Ioan Flora, această antologie, ce cuprinde poeme selectate de Teodor Dună, le propune o recitire și poate o reinterpretare a versurilor sale. Aceasta se datorează faptului că antologia cuprinde poeme din mai toate volumele lui Flora, de la cele antume: ,,Iederea” (1975), ,,Fișe poetice” (1977), ,,Lumea fizică“ (1977), ,,Terapia muncii“ (1981), ,,Starea de fapt“ (1984), ,,O bufniță tânără pe patul morții” (1988), ,,Tălpile violete” (1990), ,,Discurs asupra Struțocămilei” (1995), ,,Iepurele suedez” (1997). ,,Medeea și mașinile de război” (1990; apărut, inițial, în 1990), ,,Discurs asupra Struțocămilei” (1995), ,,Dejun pe iarbă” (2004) până la volumul ,,Bătrânul Wether”, apărut postum în anul 2007.

Poezia lui Ioan Flora este una deloc facilă. I se atribuie trăsăturile proprii postmodernismului, între care: autoreferențialitatea, ironia, intertextualitatea, fragmentarul, abstractul, amestecul dintre narativitate și lirism (remarcabil în acest sens ni se pare poemul ,,Omul cu bagaje” din volumul ,,Dejun sub iarbă”) înclinația spre metaforă și metafizic, recuperarea fenomenelor de cultură ale predecesorilor, evocarea spațiului matricial și a celui balcanic. Antologia proaspăt apărută ne oferă, așadar, posibilitatea să urmărim toate fazele poetice ale lui Ioan Flora: de la tentanțiile către metafizic și metaforă din primele volume, la cotidianul banal și realitate în următoarele, până la volumele în care temele predilecte devin cuvintele și limbaj și în care se distinge universul de simboluri unde se impun, ca embleme, struțocamila, bufnița și vasilicul.

Poezia lui Ioan Flora ni se pare decantată de experimentele stilistice, una atemporală, a trăirilor adânci, o simbioză între lirism și narativitate care îi permite poetului să își exteriorizeze interioritatea.

Marina ANCAIȚAN

Articolul integral îl puteţi citi în săptămânalul ,,Libertatea”, nr. 45 din 11 noiembrie 2017