Mereu a fost rău, dar niciodată n-am trăit răul mai rău decât acum. Răul țâșnește de prin toate cotloanele vieții – politică, cultură, mass-media, economie, agricultură, învățământ, sistemul de sănătate, de pretutindeni. Niciodată ca și acum în comunele în care sunt concentrați românii (dar și în rest, restul însemnând întreaga țară – însă de ce ne-ar mai interesa de ceilalți, când nici pe ceilalți nu-i interesează de noi. Mai mult chiar, nu-i interesează nici pe cei care ar trebui să-i intereseze) nu a fost mai multă incompetență și primitivism politic, improvizări, din partea celor care conduc autoguvernările locale, niciodată mai mult dezinteres față de ceea ce reprezintă identitatea românească, față de proiectele și instituțiile românești.

Dacă nu ești supus partidului la putere, sau nu faci parte din gașca politică, n-ai nicio șansă să supraviețuiești – să obții vreo finanțare pentru proiectele cu atribut românesc, pentru orice suflare care e alta decât a partidului care guvernează și care continuă să guverneze cu atâta obrăznicie de parcă ar guverna încă 100 de ani, dar uită că totul e trecător, până și puterea!

întuneric

Nici nu mai contează că partidele și-au pierdut identitatea – toate se aseamănă între ele, își adaptează doctrina intereselor mărunte ale membrilor, renunțând la coloana vertebrală care îi încurcă. Sunt fără relevanță, partidele din opoziție au devenit atât de șterse încât, în întuneric, încă mai caută o ușă prin care ar ieși pe scena politică, iar partidul de guvernământ e atât de încrezut încât și singur crede că în ceea ce propagă există adevăr.

E atât de rău încât îți vine să zici că și comuniștii erau mai buni – poate că nu au știut cu ce se mănâncă democrația, dar au avut un fel de bun simț, adică o cultură a conviețuirii cu alte națiuni și chiar dacă nu știau de multiculturalitate, inconștient au promovat-o, ți-au creat impresia că exiști, că te poți manifesta ca minoritar etnic, că poți să respiri. Și, în final, comuniștii măcar n-au furat! Astăzi ăștia nu-ți lasă nici măcar impresia că trăiești în democrație, deși ne dăm seama că tot mai mult trăim într-un fel de comunism, adică într-un fel de dictatură.

În comunism ne-a sufocat dictatura proletariatului, azi ne sufocă dictatura partidului politic. În comunism ai putut să gândești liber, dar era un risc să vorbești liber, azi poți vorbi liber, însă se recomandă să gândești ca și partidul de guvernământ. Orice gând, mai altfel decât cel din puțul în care e adâncită gândirea partidului, orice punct de vedere relevant, dar diferit de linia partidului care se definește prin setea de putere necondiționată, nu poate schimba nimic. Sistemul nu poate fi demontat – câinii latră, caravana trece. Este starea pe care o resimțim în fiecare zi, tot mai pregnant, și cu o anume resemnare ne închidem fiecare în cochilia lui de observator neputincios. Trăim cu sentimentul de victime, depersonalizați, în fața asaltului prea plin de aroganță al politicienilor ascunși în spatele unui mandat trecător.

Indicele Mondial al Libertății Presei din 2018, publicat de către organizația Reporteri fără Frontiere, clasifică Serbia pe locul 76, (anul trecut era pe locul 66). De câțiva ani, în fiecare an, această poziție încet dar sigur se duce la fund. „Serbia dorește să adereze la Uniunea Europeană, însă deocamdată nu reușește să îndeplinească standardele europene cu privire la libertatea mediilor…” – se precizează în rezumatul raportului.

În paralel, Strategia privind dezvoltarea sistemului de informare publică în Serbia până în anul 2023, prin care se vor stabili direcțiile de dezvoltare a sistemului informării publice, la care timp de câteva luni de zile a robotit o echipă de experți a luat un alt curs. După ce asociațiile relevante din sfera mediatică încă de la început, demonstrativ, au părăsit grupul de lucru, zilele trecute s-a stopat întreaga activitate. Ciudat că nimeni din Ministerul Culturii și Informării nu dă explicații, și chiar dacă e vorba de Serbia, să demisioneze din cauza eșecului. Dar, vizavi de Strategia cu pricina mi-e teamă că noi, minoritarii și spațiul nostru informativ, nu vom fi nici măcar constatați că existăm – așa cum am trecut și în cazul Strategiei de dezvoltare a culturii în Serbia până în anul 2027.

Oricine ar mai putea să remarce: dacă Serbia așa cum e ea acum, totuși, va intra în UE cu primarii, politicienii, miniștrii și politicele pe care le are față de minoritățile etnice și în toate sferele vieții publice, atunci înseamnă că ideea de Uniune Europeană nu merită nici măcar doi bani, iar standardele europene sunt o iluzie.

Criza morală, materială, civilizatorică nu sunt niște categorii virtuale, în Serbia sunt o realitate. Așadar, toate trebuie puse la punct, situația e chiar f….ă și trebuie numaidecât rezolvată – dacă e să o parafrazăm pe doamna prim-ministru Brnabić.

Nicu CIOBANU