craciun
„Să ne mângâie surghiunul” – cânta în versurile sale Radu Gyr.

În prag de sărbătoare, noi, românii din Voivodina, spre nefericirea noastră, ne gândim cu gust amar la surghiunul în care a ajuns etnia noastră. Surghiuniţi tot mai des din instituţiile pe care minoritatea noastră le-a zidit de-a lungul deceniilor,  am devenit proprii noştri orfani.  E greu surghiunul celor care nu se supun deciziilor şi ideilor unor indivizi care,  ajunşi pe posturi cheie, se văd stăpâni peste neamul pentru care nu au vărsat niciun strop de sudoare dar se dau atât de mari încât cine nu îi ştie are senzaţia că au vărsat sânge pentru apărarea demnităţii naţionale.

Profitorii şi impostorii care aşteaptă colindătorii închinându-se lor şi întrebând „Ne daţi ori nu ne daţi” au batjocorit până şi spiritul praznicului luminos. De parcă din funcţiile în care se află ar împărţi propria moşie unor sclavi care le cerşesc în poartă şi nu banii publici din bugetul de stat. Un preşedinte nu este un Moş Crăciun, cel puţin atâta timp când administrează banii noştri care au ajuns în mâinile lui numai pentru că noi, cetăţenii, plătim impozite. Misiunea lui este să administreze aceste bunuri colective pentru propăşirea valorilor neamului românesc în aceste spaţii. Nu este complicat,  însă e greu pentru unii indivizii priponiţi de o funcţie oarecare să  înţeleagă  rostul şi atribuţiile pe care le au.

„Vin colindătorii cum veneu odată… în seara asta minunată, dar li-i gura arsă şi li-s ochii-n lacrimi…”…Cum să fie ochii copiilor noştri români atâta timp cât în şcolile noastre româneşti, unele chiar decorate cu înalte distincţii acordate de ţara mamă, mai sunt dascăli care prin faptele lor  confirmă faptul că trăim în vremuri de restrişte?

 

Mircea LELEA

Articolul îl puteți citi integral în săptămânalul ,,Libertatea”, nr. 51, din 21 decembrie 2019