Pe data de 24 ianuarie a.c. s-au împlinit 160 de ani de când Alexanru Ioan Cuza a fost numit domnitorul Ţării Româneşti.

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea unirii Moldovei şi ţării Româneşti şi apoi pentru desăvârşirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova şi ţara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România şi formând statul român modern, cu capitala la Bucureşti, cu o singură adunare şi un singur guvern.

Analizând suita de evenimente, unele cu caracter realmente revoluţionar, se poate spune că sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza au fost puse bazele statului unitar român modern. Nu există domeniu de activitate economică, social-politică, culturală, administrativă sau militară din ţară în care Cuza să nu fi adus îmbunătăţiri şi înnoiri organizatorice pe baza noilor cerinţe ale epocii moderne.

Tatăl viitorului domn, Ioan Cuza, provenea dintr-o veche familie de boieri mici şi mijlocii din judeţul Fălciu (astăzi în judeţul Vaslui), proprietari de pământ cu funcţii în administraţiile domneşti din Moldova. Mama sa, Sultana Cozadini, provenea dintr-o familie de origine greco-italiană din Constantinopol, dar românizată.

Alexandru Ioan Cuza se naşte pe 20 martie 1820 la Bârlad, primele studii urmându-le la pensionul condus de francezul Victor Cuenin din Iaşi, unde îi are colegi pe Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri.

În 1835 îşi ia diploma de bacalaureat la Paris. Urmează studii universitare de drept şi medicină, pe care nu le finalizează. Devine membru al Societăţii Economiştilor de unde îşi va înainta demisia în 1840. Activează ulterior ca preşedinte al judecătoriei Covurlui, perioadă în care se căsătoreşte (30 aprilie 1844) cu Elena Rosetti, fiica unui postelnic din Vaslui şi sora viitorului prim-ministru Theodor Rosetti.

Elena Cuza

Elena Cuza se înrudea cu neamul Sturdzeştilor, al Balşilor şi al Cantacuzinilor. Judecând după portretul realizat de Szathmary, când avea 38 ani, putea fi socotită o femeie foarte mică şi subţire, cu o expresie severă, cu ochi negri şi foarte timidă. Educaţia ei urmase calea obişnuită în epocă: guvernantă franceză şi germană, pensionul Buralat, anturajul social şi literar al mătuşii sale Agripina Sturdza din Iaşi.

Elena Cuza

În 1844 ea l-a întâlnit pe Alexandru Ioan Cuza. S-a îndrăgostit şi s-a căsătorit cu el. Cuza era o fire extrovertită, impulsivă, care se simţea bine printre oameni şi se purta foarte galant cu femeile. Ea era o introvertită, cu o mulţime de inhibiţii. Slabele şanse ca acest mariaj să meargă au fost anulate de la început de incapacitatea Elenei de a-i oferi un urmaş soţului ei şi de faptul că a pus datoriile faţă de mamă înaintea celor faţă de soţ. La 30 aprilie 1844 scria: „Crede-mă, mamă, noile sentimente pe care le am faţă de soţul meu nu mă vor împiedica să te iubesc.” După ce s-au căsătorit, ei s-au stabilit în modesta casă a părinţilor lui Cuza, Ion şi Sultana, din Galaţi.

Deşi soţia sa nu a avut copii, ea i-a crescut ca pe propriii săi copii pe cei doi fii avuţi de soţul ei din relaţia cu Elena Maria Catargiu-Obrenović: Alexandru Ioan Cuza (1862 – 1889) şi Dimitrie Cuza (1865 – 1888), care s-a sinucis.

A împărtăşit cu stoicism exilul soţului detronat şi, după moartea acestuia la 16 mai 1873, „i-a păstrat memoria cu o extraordinară devoţiune, neîngăduind să se rostească un singur cuvânt despre slăbiciunile pe care le cunoştea. Le îngăduise şi-o spunea cu mândrie – le iertase, ca singura care pe lume putea să aibă acest drept”.

Funcţionar regulamentar şi evenimentele premergătoare Unirii
7 octombrie 1857 – Adunarea ad-hoc a Moldovei

Cuza a participat la evenimentele de la 1848 din Moldova, însă a jucat un rol secundar. Domnul Moldovei, Mihail Sturdza, a retezat suprimat orice tentativă de mişcare revoluţionară, arestându-i pe majoritatea complotiştilor. Deşi era plănuit ca o parte dintre aceştia, inclusiv Cuza, să fie trimişi în Turcia, cu ajutorul consulului britanic de la Brăila reuşesc să ajungă în Transilvania, apoi în Bucovina, unde este martor al evenimentelor revoluţionare de aici. Cuza petrece un an în exil, la Viena, Paris şi Constantinopol, revenind în România odată cu numirea noului domn în Moldova, Grigore Alexandru Ghica.

Este numit preşedinte al judecătoriei Covurlui (1849 – 1851; 1855 – 1856), apoi director al Ministerului de Interne (1851), primind în această perioadă şi rangul de vornic. La 6 iunie 1856 este numit pârcălab de Galaţi, însă imediat după decesul domnului Ghica este destituit de caimacamul Teodor Balş.

Articolul integral îl puteți citi în numărul din 26 ianuarie 2019