,,Cine are o limbă, are o credință. Cine are o credință, are o biserică. Cine are o biserică, are o țară”, spunea poetul Grigore Vieru. Acest îndemn a rămas până astăzi călăuză, mai ales pentru românii rămași în afara granițelor țării.

La Mesici se află și una dintre cele mai vechi mănăstiri din Banat.

Prima monografie dedicată mănăstirii a scris-o arhimandritul Vikentije Ljustina. A fost  intitulată „O scurtă istorie a Mănăstirii din Mesic, în Banatul Timișoarei, de la începuturi, în 1225, până la 1797”.  Avea 19 pagini și a fost tipărită la Buda. Încă nedescoperită,  aproape neștiută, mănăstirea Mesici  este una dintre cele mai vechi mănăstiri din Banat.  Institutul pentru Protecția Monumentelor Culturale din Serbia a decis, în 1991, proclamarea ei drept monument de excepțională valoare.

Printre prețioasele icoane ale mănăstirii Mesici este  și Icoana Maicii Domnului  despre care se spune că este făcătoare de minuni. Icoana a fost adusă de pe Muntele Athos în anul 1803. În vechea mănăstire din Mesici românii şi sârbii au slujit de secole. Așezată în căușul blând dintre dealuri, mănăstirea îşi primește credincioșii  cu o liniște profundă, luminoasă.

 

Până la despărţirea administrativă şi canonică dintre români şi sârbi în 1865, slujbele se săvârşeau în biserica mănăstirii sârbeşti. O potecă străjuită de flori ducea credincioșii  la biserica veche.

Lăcaşul de cult este excepțional, iar icoanele seculare se dezvăluie încă de la intrare pe uşile vechi de lemn. Totul este restaurat şi păstrat cu grijă. În penumbra bisericii ai senzația că respiri, în mod cucernic, istorie.

Adriana PETROI

Articolul integral îl puteți citi în săptămânalul ,,Libertatea” din 27 iunie 2020.