Calabria pare a fi fost creată de un Dumnezeu capricios care, după ce a creat diverse lumi s-a amuzat să le amestece între ele”.

Guido Piovese

Aşteptam de ani de zile să vizitez regiunea Calabria, dar nu s-a ivit niciodată ocazia, aşa că la invitaţia Camerei de Comerţ din Cosenza am acceptat cu multă curiozitate să aflu dacă este chiar aşa cum se spune despre Calabria: că este în mâinile mafiei calabreze „N’drangheta” şi că e mai bine de stat acasă! Calabria în imaginaţia colectivă este un teritoriu de vis, dar inaccesibil, tocmai din acest motiv. Doresc să infirm aceste spuse şi împreună să vizităm locuri de nedescris, fără turismul de masă, unde culorile şi parfumurile Terrei emană ceva ce ne poartă în timp, la originile noastre şi ne ţine departe de „lumea dezlănţuită”.

Sila – muntele blând al Calabriei

Vizita noastră începe cu Masivul Pollino şi Parcul Naţional del Pollino, Platoul Silei cu lacurile Cecita, Ampollino şi Arvo care i-au dat denumirea de „gran bosco d’Italia” (marea pădure a Italiei).

Sila este un platou muntos aflat în centrul Calabriei şi în inima Mediteranei, iar graţie biodiversităţii ei a fost inserată în reţeaua rezervaţiilor biosferice Mab ale Unesco şi a aderat la Carta Europeană pentru Turismul sustenabil în ariile protecte.

Un teritoriu imens cu splendori naturalistice şi peisaje de invidiat, cu brazi argintii giganţi şi castani pătrunşi de liniştea vântului timid care tulbură frunzele foşnind la atingerea razelor de soare răzleţe, răzbind cu greu prin acoperişul des al pinilor seculari.

Parcul Sila nu este doar un paradis pentru umanitate, ci şi pentru numeroasele specii animale sălbatice şi domestice, precum rasa podolică calabreză, Presidio Slow-Food, la fel şi produsele tipice calabreze: gustoasele salamuri şi brânzeturi ovine şi caprine, ,,Cipolla rossa di Tropea IGP” (ceapa roşie din Tropea); „Patata della Sila IGP” (cartoful de Sila IGP); „Limoni di Rocca Imperiale IGP”; „Liquirizia di Calabria DOP”; „Bergamoto di Reggio DOP”; „’Nduja di Spilinga” (grăsime de porc cu ardei iute concentrat) etc.

Adevărata călătorie nu este cea în căutare de noi terre, ci de a le privi cu alţi ochi…”

Marcel Proust

Încă din Antichitate călătoria reprezenta pentru om o metaforă a existenţei, o continuă căutare de sine, o sete de inefabil şi inedit pe care o găseau nu de puţine ori în peregrinajele spre locurile sacre.

Ne continuăm şi noi călătoria pe drumuri şerpuitoare tipice Carpaţilor noştri, doar că ne aflăm la poalele Apeninilor calabrezi, în Riviera Cedrilor pe coasta tireniană a Calabriei, pentru a vizita Sanctuarul lui San Francesco di Paola, sfântul patron al Calabriei, un eremit născut la Paola pe 27 martie 1416 şi mort la Tours, în Franţa, pe 2 aprilie 1507.

Printre miracolele înfăptuite de San Francesco di Paola amintim trecerea Strâmtorii Messina (care leagă Sicilia de Calabria) în 1464 cu o barcă cu vele, învierea mieluşelului Martinello devorat de foame de către constructorii schitului, readucerea la viață a unui păstrăv Antonella, mâncat de aceiaşi muncitori şi aruncat apoi scheletul în izvoraşul numit „Cucchiara”, azi loc de pelerinaj şi unde se bea apa sfinţită cu puteri vindecătoare, cu un polonic.

Aceste locuri sfinte întâmpină şi astăzi milioane de pelegrini în căutare de sine şi de miracole, iar San Francesco di Paola nu mai este doar protectorul Calabriei, ci şi al creştinilor din lumea întreagă.

În muntele Sila se percepe vocea tăcerii şi a Creatorului”…

Gioacchino da Fiore

Drumeţului îi stă bine cu drumul, aşa că ne continuăm calea spre ultima metă, Abbazia di San Giovanni in Fiore, construită în secolul al XII-lea de abatele Gioacchino da Fiore, teolog şi gânditor calabrez, primul reformator al Ordinului Cistercian şi fondator al Ordinului Florense, „profetul Duhului Sfînt” care, după 8 secole de la moartea sa continuă să inspire gândirea filosofico-teologică a Occidentului.

S-a născut la Celico, în Calabria, în 1135, iar la 20 de ani a făcut un pelerinaj în Terra Sfântă unde, după spusele cronicilor epocii, în timpul şederii la Ierusalim, a primit revelaţia dublei Legi, adică înţelegerea concordanţei între Vechiul şi Noul Testament, intuiţie care va deveni apoi fundament şi metodă a doctrinei sale exegetice.

Gioacchino se dedică scrierii Genealogia, un text scurt însoţit de o diagramă reprezentând arborele generaţional. Prezenţa acestor ilustraţii a constituit apoi o sursă de inspiraţie pentru interpreţii succesivi printre care şi Dante Alighieri în Divina Commedia, care îi dedică nişte versuri în Cântul XII din Paradis (vv.139-141) şi, spun unii, că toată Divina Commedia ar fi inspirată din scrierile abatelui Gioacchino da Fiore.

Cele trei opere principale ale lui Gioacchino sunt: Psalterium decem chordarum; Liber concordiae Novi ac Veteris Testamenti şi Expositio in Apocalypsim în care se reflectă intuiţiile şi profeţiile sale. După un model trinitar, Gioacchino a divizat istoria în trei epoci fundamentale, trei vârste care stau la baza gândirii teologice gioachimite: Vârsta Tatălui, corespunzătoare Vechiului Testament (Ebraismul) de la Adam la Ozia, regele Iudeii (784-746); Vârsta Fiului, cuprinsă între venirea lui Hristos şi anul 1260 (când s-a presupus sfârşitul lumii), reprezentând Noul Testament care a conferit oamenilor rolul de fii ai lui Dumnezeu (Creştinismul); Vârsta Duhului Sfânt a Evangheliei Eterne care ar fi caracterizată de o perioadă în care oamenii ar intra în contact direct cu Dumnezeu, ajungând la libertatea deplină predicată de mesajul creştin, perioadă cuprinsă între 1260 şi sfârşitul „mileniului sabatic”.

Idealul evanghelic care ar fi venit în viitor, după spusele lui Gioacchino, nu ar fi fost un proiect de întoarcere la origini, ci aşteptarea a ceva absolut superior, o nouă lume, o nouă umanitate, o nouă Biserică şi organizarea unei noi existenţe spirituale care să o întreacă pe cea a timpului prezent.

Cercurile trinitare în trei culori şi numele lui Dumnezeu este capodopera teologiei figurale şi a simbologiei lui Gioacchino, figură care exprimă viziunea sa teologică a istoriei lumii, înţeleasă în întreaga ei totalitate şi în devenirea sa progresivă ca „teofanie” sau manifestare temporală a eternului mister Dumnezeu-Trinitate. Sugestivul tablou simbolic sintetizează cu limbajul său viziv şi imediat, motivele fundamentale ale doctrinei lui Gioacchino da Fiore. O relevanţă deosebită o are în figură, simbolismul Tetragramei divine IEUE (sau IEVE).

Gioacchino da Fiore a murit în 1202 la Pietralata, în Calabria, însă doctrinele sale au influenţat toate tentativele orientate spre o reînnoire spirituală.

Din cauza viziunii teologice conţinute în profeţiile sale şi pentru criticile aduse diverselor structuri ecleziastice din programul său de reînnoire a vieţii monahale, toate scrierile lui Gioacchino da Fiore au fost condamnate de către Concilium Lateranense din 1215 şi nici după 800 de ani nu a fost încă beatificat.

Calabria, o lume de o extraordinară frumuseţe cu casteluri, burguri în miniatură care apar în zare pe coline ca nişte presepi răspândiţi pe piscurile muntoase privind în jos spre valurile zgomotoase care se izbesc de temelia rocilor, sanctuarii, zone arheologice, râuri, lacuri dar mai ales marea de o nespusă frumuseţe! Calabria este încinsă ca într-o îmbrăţişare strânsă între două mări, Ionică şi Tireniană, între albastrul transparent şi azurul profund în care se oglindesc piscurile mai multor masive muntoase, iar cele peste 780 de km de plaje cu nisip şi ţărmuri sălbatice aduc acestor ţinuturi faima de „Paradis terestru”.

Julia-Sandra Virsta