Lumea și noi

Cărapșăn, măi dragă!

Cărapșăn, măi dragă!

 

În ciuda faptului că, personal, omul nu mi-a acordat atenție când ne-am privit de aproape în ochi, deși îi spuneam lucruri interesante, îmi lipsește Ion Iliescu. Mai exact îmi lipsește engleza sa poticnită, învățată de voie de nevoie în pragul senectuții, după rusa din facultatea făcută în URSS, efortul unui om format și consolidat în comunism de a se adapta lumii și vremurilor noi, de a-și juca, adică, rolul asumat de lider al unei țări în niște ani complicați și tulburi. Nu fac aici apologia unuia care a condus statul așa cum l-a condus, făcând loc actualei pături de parveniți socio-financiar, cu totul alienați ideologic, valoarea lor supremă rămânând doar banul și prosperitatea personală, cu orice preț. Dar mi-e dor de pronunția aceea inconfundabilă, aparent plină de candidă revoltă, când fostul președinte vorbea despre flagelul ce-i bântuia ograda națională: cărapșăn, măi dragă!

L-am ascultat pe actualul președinte, Klaus Werner Iohannis, vorbind mai deunăzi despre nevoia reluării „luptei” anticorupție. Uite-așa mi-am adus aminte de nea Nelu care, prin comparație cu actuala șefime de la București pare, retrospectiv, un monument de corectitudine și naivă încredere într-un sistem juridic separat de puterea politică. În România democrația s-a maturizat malformat, dovezile acestei patologii acumulându-se în timp. Am ajuns la situații grotești cu ocazia ultimelor alegeri, la acuzații încrucișate de fraudă demne de vreo șatră alcoolizată, nu de un stat european.

Într-un articol* zguduitor prin caracterul său revelator, fostul premier Adrian Năstase, un personaj de a cărui anvergură am avut ocazia să mă conving îndeaproape, pune sub reflector o realitate zguduitoare: actualul vector politic ascendent al României, partidul USR, este produsul nici măcar foarte bine acoperit al serviciilor secrete, atât intern cât și extern. Năstase, care numai străin de fenomen nu e, poate fi acuzat, chiar, că dezvăluie metode și tehnici ale acestor servicii, cum ar zice aliații americani. În fapt, e încă un strigăt de disperare al unui om care vede dincolo de aparențe și trage zgomotos semnalul de alarmă asupra deznaționalizării intereselor naționale, dacă îmi dați voie să scriu astfel.

E vorba de deromânizarea de facto a românilor, prin promovarea ocultă a războiului româno-român, faptul servind unor interese străine. Este o acțiune în curs. Și, citând poetul, „ce-i mâna pe ei în luptă?”. Progresul țării? Propășirea (termen lustruit prin utilizare excesivă de Ceaușescu) poporului? Nicidecum. La cea mai mică privire mai bine cumpănită, ceea ce răsare din spatele vorbăriei politicești, a funcțiilor și angajamentelor publice de tot felul, începând cu șefia statului și încheind cu cel din urmă primar de cătun din vreun colț uitat de țară e… cărapșăn, măi dragă! Numărați-le casele, conturile, vedeți pe unde și cu cine își fac vacanțele (la trecut, acum, că a venit pandemia…), pe banii cui, cercetați pe la ce școli și-au trimis și în ce posturi bine plătite și-au angajat copiii, nepoții, amantele, șoferii, manichiuristele, groparii, etc, etc, etc…

În lumea asta plină de evoluții grave, de la apropierea de marginea abisului nuclear la eliminarea oricăror bariere morale în interacțiunile pe scena internațională, unde bubuie tunurile, la propriu, România pare adormită în transa unui provincialism scăldat în șiroaiele mocirloase ale unei prese puse pe scandal de mahala. Marile puteri se confruntă mai ceva decât în anii cei mai cumpliți ai războiului rece, la noi subiectul zilei e că un fost piețar obez supranumit Piedone, altfel cu o condamnare în recurs, a fost sfințit primar la Secorul 5, pentru că nu s-a acordat renumărarea voturilor. Sau, pentru cei care văd dincolo de gardul oborului, apariția unui Fritz ca primar al Timișoarei, la numai 37 de ani și cu un CV cât un semn de întrebare. De pe malurile Bosforului, sultanul Erdogan Întâiul, care pare să se viseze Suleiman Magnificul, tocmai a comis-o, declarând că Ierusalimul e orașul lor, al turcilor, că ei l-au dat, de fapt, omenirii.

Rămâne de văzut dacă prietenia conjuncturală cu Israelul, cu care colaborează înarmând Azerbaidjanul în războiul împotriva bietei Armenii, va dăinui. Sau prietenia, tot conjuncturală, a neo-otomanilor cu inamicul istoric Rusia. Mai rămâne de văzut și ce se va întâmpla cu turbulentul Trump, lovit de virusul pandemic taman în pragul alegerilor pentru șefia Casei Albe. La ora când scriu, pare „okay”. E cert că starea sa e urmărită de toate serviciile de informații importante ale lumii, de la Beijing la Tel Aviv și de la Moscova la… Washington, că au și ei faliții lor, cu ochii pe agenda politică, după cum s-a văzut.

Cum spuneam, se întâmplă lucruri, unele importante. La noi, comparativ, e liniște. Ministrul de externe Aurescu tocmai ce s-a întâlnit cu reprezentanții organizațiilor evreiești internaționale și a lansat grupul de lucru România-Israel. Și s-a mai dus la lansarea anului universitar, la Facultatea de Drept din București, unde zicea domnul Năstase că locuia pe vremuri o doamnă ELSA (vezi articolul). Și unde a fost și ambasadorul german, Cord Meier-Klodt, semn că ELSA nu a murit… Nu, serios, nu vă e dor de vremurile alea simple, când ciuma roșie și epidemia cu Sars-Cov 19 nu fuseseră inventate, deși existau, iar corupția era, fără conotațiile morbide de acum, doar „cărapșăn, măi dragă”?

                                                                                                                                                        Lucian RISTEA

                                           Articolul îl puteți citi integral în săptămânalul ,,Libertatea” nr. 41 din 10 octombrie 2020