Cărturarii, irosiți conștient în nemărginirea spațiului cultural matricial, sunt singurii care vor supraviețui în timp, mai ales atunci când fac istorie. Soarta lor nu va fi alta, nici dacă, atunci când sunt obligați să îngenuncheze, să se abată de pe drumul lor firesc inițiatic, sunt puși, pe nedrept, la zidul infamiei. Dintotdeauna devotați sentimentelor empatice, ei își urmează destinul, ignorând pericolul furtunilor care pândesc în atitudinile heratice ale măștilor fățarnice, trăitoare în universul nostru imediat, fie ele în exces intelectualizate sau vag transfigurate/traumatizate de miturile false ale unei lumi predispusă să dezavueze deșertăciunile existențiale și să-i dărâme idealurile și idolii.

Într-un asemenea context așezăm cartea scriitorului de expresie românească din Serbia, Nicu Ciobanu, un adevărat străjer al identității românilor de pretutindeni: Eleganta risipire, apărută recent la Editura Institutului de Cultură a Românilor din Voivodina. Conf. univ. dr. Virginia Popovici încadrează lucrarea la fontiera literaturii, atribuind-o genului eseistic ,,care îmbină elemente ale tuturor stilurilor funcționale”: ,,Conținutul eseurilor, este de părere, se bazează pe o viziune complexă asupra vieții, fiind o specie fixată la granița dintre stilul beletristic și cel științific. În literatură este admis ca autorii să prezinte plastic viziunea lor despre lume, dar prin tendința de a defini varii probleme, se apropie în spirit de o lucrare științifică. De aceea, Nicu Ciobanu în cartea sa abordează idei și teme despre toate aspectele culturale ale minorității române din Banatul sârbesc” (p.8).

Volumul este structurat în patru secțiuni tematice, fundamental-convenționale, specifice condiției de a fi a minoritarului aflat într-o lume dilematică, forțat deschisă spre o realitate paradigmatică: Dubla trăire a tiparului minoritar, Căutări și revelații ale sinelui minoritar, Ipostaze ale imaginarului și Urcușul și iluzia pufului de păpădie, fiecare dintre ele constituind un pretext auctorial de a polemiza/comunica/construi/filozofa pe marginea unor adevăruri capitale, metafizice, palpabile, care a bulversat (și continuă să falsifice:) istoria. Minoritarul, indiferent în ce spațiu s-a născut și trăiește este un incomod, victima absolută a orgoliilor, excentrismelor, prejudecăților unei majorități, a fricii acesteia din urmă de a nu-și pierde privilegiile și tutela asupra minoritarilor.

Meditațiile lui Nicu Ciobanu nu sunt doar niște proustiene reflecții asupra timpului fatalist trecut, ci treceri în revistă, prin memoria colectivității, a ecoului unor evenimente tulburătoare, sentimentale și spirituale, non-minore și (sau nu) contradictorii. Lipsite de prezența autorului (în acest procedeu constă meșteșugul său de a deznoda firele încâlcite ale odiseii minoritarului), textele reprezintă ,,oglinzile” în care se reflectă nu ceea ce se află în fața lor, știut fiind că întotdeauna măștile își cosmetizează grimasele, ci ceea ce nu se vede sau este văzut doar de Dumnezeu și creator. La întrebările: Cine este minoritarul?, Ce este minoritarul?, Nicu Ciobanu răspunde categoric: ,,…Etnicul minoritar este altceva decât ce este majoritatea etnică și, din moment ce este altceva, el poate fi o virgulă jenantă în context social, un balast peiorativ în context politic, poate fi un rău necesar, poate fi un element incomparabil în statele în care majoritatea etnică încă mai este în căutarea identității, încă își reface istoria, sau chiar o piaptănă într-un proces continuu de articulare a acesteia – aceiași identitate pe care și-o caută și minoritarul, numai că minoritarul rămâne într-o permanentă căutare de sine, este proprietarul unei tendințe durabile de a se justifica tocmai în fața majorității” (p.23).

Cum lesne se poate observa la lectura cărții, adevărul are o pronunțată dimensiune ontologică și poate provoca (să ne rezumăm a spune doar:) empatii triste, copleștitoare. Din păcate, memoria minoritarului are capăt și limită, cu fiecare clipă ce repede trece uită umilința, violența, discriminarea și alte, alte anomalii anacronice și sociale care au afectat-o, din care cauză, tragic, rămân pierdute, în urma timpului, vagi amintiri. Tocmai de aceea, ,,strigătul” lui Nicu Ciobanu este, donquijotesc vorbind, o lance care, după ce este înălțată deasupra capului, aduce pace, sau, mai bine spus, ar trebui să grăbească sfârșitul unei drame: drama minoritarului aflat mereu, tot mereu, în ipostaza lui Sisif.

Incursiunile autorului în istoria românească (cea veche și cea contemporană) oferă șansa cunoașterii valorilor culturale și spirituale ale comunității, gloria lor, mesianismul și lupta lor eroică pentru conservarea și înnobilarea limbii materne, întrucât: ,,limba română este elementul esențial care ne definește apartenența națională care a fost și a rămas cel mai important mecanism de păstrare și promovare a culturii naționale” (p.42), un indiciu al stării spirituale și identitare fiind, nu încap discuții, creația literar-artistică. În acest domeniu s-au afirmat personalități de seamă, acum cu alură europeană, toate provenite din sânul comunității românești situată la confluența ,,interferențelor multiculturale, multietnice și multilingvistice” (p.43), cum ar fi: Mihai Avramescu, Radu Flora, Ion Bălan, Nicolae Polvarejan, Vasko Popa, Ion Miloș, Florica Ștefan, Slavo Almăjan, Ioan Flora, Petru Cârdu ș.a.m.d., care au postulat ideea că ființa identitară nu mai este ,,o pradă”, cum se exprimă Nicu Ciobanu.

Florian COPCEA

Articolul integral îl puteți citi în numărul 20 din 18 mai 2019