Împletit frumos, mare, copt ca la soare, dulce și pufos ca sufletul, tot în pături… Colacul pentru sfântul casei, colacul de Crăciun, colacul pentru parastas colacii cei mici pentru colindători, colacul pentru nașă… Colacul pentru ceremonii.

E a doua zi de Crăciun. Iarnă cu ger năprasnic, zăpadă și cu acel miros caracteristic de îngheț sătesc plin de puritate şi sănătate.

Mai întâi îmi arunc privirea pe fereastra înghețată de la camera mare şi cu respirația mea caldă topesc gheața, micuţele mele mâini se lipesc și îngheață atingând broasca uşii, însă eu privesc în continuare și aștept colacul de la nașa.

Acum nu mai există astfel de colaci și oameni!

Ea ducea colacul pentru nașă, iar colacul ea înfășurat într-un șervețel alb, frumos, cu o formă pătrată, apretat, cu cocon brodat sau colțuri lucrate și împănate.

Colacul se ducea în cinstea nașei, iar nașul primea o sticlă de răchiu de prună friptă în toamna acelui an (de probă!).

Vizita începea imediat după prânz. Toți îi așteaptau, se sărutau, se salutau, iar apoi se așeazau la masa și… începea astfel tradiţionala cinste… Și ea dura, dura cu zâmbete, bancuri și povești până seara, când fiecare pleca acasă.

Aşa era a doua zi de Crăciun, zi de vizite, zi când și mamele duc colac la fiicele măritate, zi a împlinirilor și legăturilor strânse din cadrul comunităţii săteşti de odinioară, care azi se destramă tot mai mult și dispare încet…

Şi va rămâne doar amintirea…

Articolul integral îl puteți citi în numărul 52-01 din 28 decembrie 2019 – 4 ianuarie 2020