Adevărată carte de identitate a românilor, costumul popular tradiţional, este un indiciu etnic definitoriu, bazat pe un cod plastico-formal şi decorativ străvechi. Conceput după reguli funcţional-artistice şi comunicaţionale unanim acceptate de fiecare grup uman, costumul femeiesc şi cel bărbătesc impresionează printr-o remarcabilă unitate stilistică, manifestată la nivelul materiilor prime, al croiului, tipurilor de compoziţii decorative – al câmpilor ornamentali – şi al cromaticii. Legătura strânsă a costumului popular cu viaţa socială îl face să fie un tip de creaţie care reflectă transformările socio-economice şi mentalitare, adaptându-şi permanent formele şi mijloacele de expresie la necesităţile schimbate ale vieţii oamenilor.

Datorită condiţiilor de viaţă diferite din punct de vedere geografic, ocupaţional, social şi etnic, tipul principal de costum a cunoscut nenumărate variante, adaptate particularităţilor specifice profilului socio-economic şi cultural al fiecărui grup uman. Cămăşile, cătrinţele, hainele goase din postav şi blană, acoperitorile de cap femeieşti şi bărbăteşti, unitare prin materiale şi croi în toate localităţile româneşti, se deosebesc, totuşi, de la o zonă geografică la alta printr-o anumită amprentă stilistică.

Pe criterii etnografice, zona etnografică delimitează teritorial un grup de aşezări în care locuitorii au trăsături ocupaţionale şi mentalitare similare. În Banatul sârbesc această grupare echivalează cu enclava cultural etnică – denominarea unor comunităţi care au migrat dintr-un loc, dar teritoriul unde s-au aşezat îşi păstrează particularităţile zonei de provenienţă.

Românii stabiliți pe teritoriul Banatului sârbesc nu provin dintr-o singură zonă. Sunt evidenţiate trei grupuri distincte: bănăţeni, ardeleni și olteni.1 Împărţirea românilor de pe aceste meleaguri după originea lor nu poate fi însă un criteriu exclusiv. Sub denumirea de aşezări olteneşti sau ardeleneşti se înţelege că în respectivele localităţi predomină grupul românilor din respectiva zonă de origine. În cazul în care în acele aşezări au fost mai multe fluxuri de imigranți, prin procesul de integrare în cadrul respectivei localităţi, s-au creat comunităţi compacte, cu particularităţi etnice comune.

Din punct de vedere etnografic, localităţile din Banatul sârbesc unde trăiesc azi români se pot clasifica în câteva grupuri2 ce constituie în teritoriu o enclavă cultural-etnică. Din primul grup fac parte localităţile din zona Vârşeţului: Srediştea Mică, Marcovăţ, Coştei, Voivodinţi, Sălciţa, Iablanca, Mesici, Jamul Mic, Vlaicovăţ, Râtişor şi Grebenaţ, unde trăiesc locuitorii vechi ai Banatului.

Din al doilea grup fac parte localităţile din câmpia Banatului: Alibunar, Seleuş, Bariţe, (Sân-Ianăş), Mărghita, Nicolinţi, Vladimirovaţ (Petrovăsâla), Uzdin, Ecica, Sutiesca (Sărcia), Toracul Mare şi localităţile din regiunile de sud: Doloave, Mramorac şi Deliblata, cu populaţie bănăţeană.

Din grupul al treila fac parte localităţile cu populaţie crişano-ardelenească: Toracul Mic, Iancov Most, Clec, Ovcea, Glogoni, iar cel de-al patrulea grup îl formează localităţile unde s-au stabilit românii din Oltenia: Straja, Satu Nou şi Locve (Sân-Mihai). Pe lângă aceste localităţi, românii trăiau ca populaţie minoritară împreună cu sârbii, maghiarii şi germanii şi în localităţile urbane: Vârşeţ, Panciova, Cuvin, Biserica Albă, Zrenianin.

Faptul că pe un spaţiu relativ restrâns, cum este Banatul sârbesc, românii au trăit alături de etnia majoritară sârbă şi de alte grupuri minoritare – maghiari, germani, slovaci şi alte etnii – explică şi influenţele reciproce pe plan cultural, spiritual şi lingvistic. Într-un astfel de areal geografic, al diversităţii etnice, comunitatea românească a continuat să-şi păstreze valorile specifice zonelor de provenienţă, ca embleme identitar-culturale.

Costumul popular din Banat: Costumul femeiesc, în raport cu cel bărbătesc, prezintă o tipologie mai variată şi o mai mare bogăţie a decoraţiei. În general, acesta este compus din: piesele destinate acoperirii capului, ansamblu numit găteala capului care semnalează trecerea femeii de la o stare civilă la alta. Elementele componente sunt: pieptănătura şi diversele acoperitori de cap (conci, tulbent, cârpa lungă).

Piesele care îmbracă trupul sunt: cămaşa (ciupag, ciupăgari, spăcel), poale, piese care se poartă peste poale, acoperind partea de la brâu în jos – cătrinţă, opreg, opreg cu ciucuri, diferenţiate în funcţie de formă şi zonă etnografică -, brâul şi betele pe talie, iar în anotimpurile friguroase se purta pieptar, cojoc şi ca încălţăminte opinci, pantofi, ghete sau cizme.

Costumul popular bărbătesc este mai simplu şi mai unitar. Doar unele detalii de croială şi particularităţi de ornamentică au contribuție la diferenţierea pieselor de la o zonă etnografică la alta. Costumul bărbătesc este compus din: acoperitoare de cap (pălărie sau căciulă), cămaşă (lungă sau mai scurtă), brâu sau chimir din piele, purtat peste cămaşă, pieptar-chintuş, pantaloni (izmene sau cioareci, după anotimp), şubă sau vestă, iarna cojoc, încălţăminte (opinci, bocanci, cizme).

Costumele românilor din Banat sunt tipuri complexe, ansambluri la a căror definire contribuie caracteristicile mai multor elemente de port ce intră în compunerea fiecărui costum. Anumite condiţii naturale, sociale sau legate de necesităţi culturale au creat deosebiri de la o zonă la alta, conducând la un anume stil, cromatică, motive ornamentale. Toate aceste atribute conduc, în final, la varietate în cadrul unor limite de stil. Varietatea costumului popular din diferite zone etnografice se înscrie, însă, în cadrul unei unităţi care este dictată de structura unică a costumului românesc, structură exprimată prin respectarea tuturor aspectelor sale esenţiale:3:

  • întrebuinţarea unor materiale, a ţesăturilor albe de bumbac, in, cânepă, lână – coloritul alb fiind specific costumului popular românesc;
  • croiala, care are ca bază tăietura pe fir drept, respectându-se principiul economiei de material – se folosesc toate bucăţile rezultate din tăierea unei foi de ţesătură produsă în lăţimi standard, conform lăţimii spatei de la războiul de ţesut orizontal;
  • Ornamentica veşmintelor se caracterizează printr-un deosebit echilibru şi justă măsură în repartizarea câmpilor ornamentali: decoraţia este plasată pe porţiunile vizibile, dispunerea ornamentului urmează linia dreaptă sau formele corpului – motivele ornamentale se înşiră în ritmuri, care străbat – fie de la o margine la alta, fie pe suprafeţe delimitate – ţesătura de fond a pieselor de port.

Cercetările ornamenticii populare duc la definirea nivelelor constitutive al acestui domeniu de artă populară4. Primul nivel se referă la materialele obiectelor pe care sunt desfășurate ornamentele. Al doilea nivel se referă la tehnicile utilizate, adică la genul de producţie. Nivelul al treilea prezintă funcţia socială a ornamentaţiei, iar nivelul patru prezintă conţinutul tematic al elementelor.

Tehnici de realizare a decoraţiei costumului popular românesc: Primul nivel de clasificare a ornamentici portului popular este în funcţie de materialul de confecţionare şi tehnicile de realizare a decoraţiei5:

  • Piesele confecţionate din pânză de bumbac (cămaşa, poalele, izmenele) – decorate în
  • tehnica alesăturii şi a broderiei.
  • Piesele confecţionate din ţesături de mătase, bumbac sau lână (conciul, cealma, opregul, cătrinţa, brâu) – decorate în tehnica alesăturii în război.
  • Piese confecţionate din materiale industriale: mătase, stofă, catifea (cârpa de cap, cătrinţa, opregul) – decorate prin broderie.
  • Piesele confecţionate din dimie (laibăr, cioareci, şuba) – decorate prin aplicaţii de şinioare şi broderie.
  • Piesele confecţionate din blană (pieptare din piele şi cojoace) – decorate prin aplicaţii de hiră colorată, broderii cu hiră şi mătase colorată, aplicaţii, târşeturi, oglinzi.

Contactul direct al populaţiei româneşti din Banat cu turcii, apoi cu coloniştii germani şi maghiari, precum şi cu alte naţionalităţi (sârbi, bulgari) a determinat pe aceste meleaguri dezvoltarea unor tehnici de ţesătură şi broderie sub influenţa etniilor cu care români din Banatul istoric au convieţuit. Având în vedere particularităţile socio-istorice şi culturale ale Banatului, portul tradiţional al locuitorilor din această provincie constituie în arta populară românească un exemplu de ingeniozitate creatoare a ţărăncilor care au ştiut să adapteze propriilor exigenţe estetice materiale, tehnici şi piese aparţinând celorlalte etnii din Banat.

Cromatica costumului popular: Coloritul costumului popular, datorită folosirii coloranţilor naturali extraşi din diferite plante, se caracterizează prin prospeţime şi armonie tonală faţă de culoarea de bază albă, a pânzei. Coloritul, ca şi ornamentaţia, sunt redate în culori primare: roşu, negru, galben, albastru sau verde, armonizate fiind numai prin ponderea cromatică a tonurilor majore. Caracteristica fundamentală a cromaticii costumului popular este dată de un înnăscut simţ al măsurii şi armoniei cromatice, ceea ce-i conferă ansamblului vestimentar o notă de sobrietate clasică. Pe de altă parte, dozajul tonurilor este condiţionat de exprimarea unor semne de vârstă, astfel în costum culoarea roşie – expresie a tinereții tumultoase – se stinge treptat, odată cu înaintarea în vârstă a purtătorilor. La un moment marcat de tradiţie şi morala fiecărei comunităţi, când se socoteşte că a venit bătrâneţea, roşul trebuie să dispară din cromatica veşmintelor, lăsând loc dialogului dintre alb şi negru, dintre lumină şi întuneric.6

Între ornament şi cromatică a existat dintotdeauna o subtilă interdependenţă bazată pe valoarea simbolică a culorilor şi pe codul comunicaţional al acestora în spiritualitatea comunităţilor tradiţionale. Din acest punct de vedere, cromatica compoziţiilor decorative ale costumului popular tradiţional avea capacitatea de a comunica vizual vârsta, statutul civil şi tipul de manifestare în care se aflau purtătorii 7:

  • Cea mai luminoasă şi strălucitoare cromatică o întânim la compoziţiile decorative ale pieselor purtate de fetele mari. Ornamentele fitomorfe sunt combinate cu motive simbolice – calea ocolită, cârligul, zăluţa – şi asociate cu motive geometrice sau liber desenate, într-o adevărată simfonie policromă, cu tonuri vii, dar bine şi echilibrat armonizate.
  • Reflectând starea civilă echilibrată, la piesele costumului popular al nevestelor tinere câmpurile ornamentale sunt mai mari, formate din motive geometrice şi liber desenate, predominante fiind cele ce exprimă vitalitatea şi fecunditatea (bradul, coarnele berbecului) realizate într-o cromatică policromă, predominant fiind roşu-închis, intercalat cu galben, albastru sau violet-deschis.
  • În portul nevestelor mai vârstnice, câmpurile ornamentale sunt mai ample, bazate pe motive zoomorfe şi skeomorfe şi realizate în două culori; de regulă tonuri sobre de roşu sau bleumarin, cu mici accente policrome.
  • La bătrâne, câmpurile ornamentale predominant geometrice, relativ înguste, adesea monocrome, sunt realizate în culori închise, negru sau albastru-închis.

Pe parcursul evoluţiei sale, costumul popular a prezentat o mai mare sobrietate ornamentală şi cromatică la costumul de lucru şi o tendinţă mai accentuată spre fast şi strălucire la costumul de sărbătoare şi ceremonial. Sub aspect ornamental şi cromatic, portul fetelor mari era similar cu cel al tinerelor femei căsătorite (excepţie acoperitorile de cap – marcă a statutului civil) având o cromatică vie, armonizată, bazată pe culoarea roşie. La femeile în vârstă portul se caracterizează prin restrângerea registrelor decorative şi folosirea unei game cromatice bazate pe tonuri închise. O atenţie specială este acordată costumelor pentru fete şi mirese. Pentru a sublinia frumuseţea tinerei femei prin veşminte, toată bogăţia imaginaţiei şi puterea economică a familiei se concentrează pe crearea unui costum deosebit de frumos şi valoros.

Funcţionarea principiului unitate în diversitate, decenii şi chiar secole la rând, explică particularităţile locale ale portului popular tradiţional, realizat prin creativitatea şi măiestria miilor de femei din satele româneşti, care, generaţii la rând, au ştiut să şlefuiască, desăvârşind croiul, tehnicile de broderie şi repertoriile decorative ale costumelor de sărbătoare şi ceremonial.

O dată cu modenizarea vieţii rurale, vestimentaţia ţăranilor începe să fie influenţată de materialele industriale, de coloranţii chimici prin diversificarea gamei cromatice, de instrumentarul mecanizat, de abilitatea tehnologică a femeilor pentru tratarea naturalistă a motivelor decorative. Acţiunea conjugată a acestor factori justifică marea diversitate plastico-decorativă a costumului popular din Banat şi calitatea lui de „martor vizual“ al evoluţiei istorice şi culturale a populaţiei din această regiune.

Costumele populare româneşti din Banatul sârbesc prezintă diferenţe între diferite tipuri care nu pot fi legate de un anumit areal, ci de caracteristicile grupurilor de populaţie cu aceeaşi origine, indiferent de deplasarea lor actuală.

Costumul din localităţile cu populaţie bănăţeană a păstrat structura costumului bănăţean, dar a fost expus procesului de inovare care de-a lungul timpului a dus la formarea unei variante tipice (grupul de sate Vladimirovaţ, Nicolinţ, Seleuş etc.). Specificul este reflectat de acoperitoarea de cap şi de modul de ţesere şi ornamentare a cătrinţelor.

Costum popular bănățean de la începutul secolului XX – Ecica

 

Costum popular bănățean de la începutul secolului XX – Marcovăț

 

Costum popular bănățean de la începutul secolului XX – Uzdin

Costumul crişano-ardelenesc de la sfârşitul secolului al XIX-lea a fost similar. Existenţa populaţiei bănăţene care desparte cele două grupuri de populaţie crişano-ardelenească, pe parcursul timpului, a influenţat indirect dezvoltarea portului apărând două variante ale costumului, respectiv: una din sudul Banatului sârbesc care a format un stil mai accentuat şi cealaltă din partea de nord. Este demn de remarcat şi faptul că forma figurii feminine îmbrăcată în costum de sărbătoare în Glogoni şi Iabuca este mai asemănătoare costumului femeiesc german din Glogoni decât celui din Toracul Mic şi Iancov Most.

Costum popular ardelenesc de la începutul secolului XX – Iancov Most
Costum popular ardelenesc de la începutul secolului XX – Glogoni

 

Costum popular ardelenesc de la începutul secolului XX – Satu Nou

Costumul popular din localităţile cu populaţie oltenească, potrivit datelor disponibile, nu poate fi considerat un costum tipic oltenesc. Se pare că transformarea acestor costume populare ar trebui legată de mişcările metanastazice ale acestei populaţii, care în sine poartă urmele schimbărilor ca o consecinţă a întâlnirii populaţiei olteneşti, cu populaţia bănăţeană şi ardelenească de pe aceste meleaguri, dar şi cu alte grupuri entice.

Costumul popular din localităţile cu populaţie oltenească de la începutul secolului XX – Straja
Costumul popular din localităţile cu populaţie oltenească de la începutul secolului XX – Locve (Sân-Mihai)

Costumul crişano-ardelenesc şi cel oltenesc din Banatul sârbesc, care include piese confecţionate din material industrial (rochia, şorţul, bluza) are mai multe trăsături comune cu costumele populaţiei slovace, maghiare şi germane decât cu cele purtate de românii bănăţeni.

Costumul bărbătesc, înscris în tipologia generală a costumului românesc, este mai sobru şi puţin diversificat zonal deoarece a suferit mai puţine modificări de-a lungul secolelor.

Tipul de costum popular românesc, aşa cum s-a afirmat el în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, este considerat de etnografi ca fiind expresia clasică a portului bănăţean care, sub aspect decorativ, a atins în această perioadă una dintre culmile măiestriei artistice. Impresia de opulenţă şi vitalitate exprimată prin costumul bănăţean din zonele de câmpie este sintetizată de Paul Petrescu astfel: Într-adevăr şi azi costumul din Banat atrage atenţia prin fastul şi bogăţia sa, prin strălucirea firelor de argint şi aur, prin cantitatea de podoabe, altădată de metal preţios…

Şi azi în localităţile cu populaţie românescă de pe aceste meleaguri să păstrează cu sfințenie piesele de port popular din lăzile de zestre ale bunicilor pe care le putem admira la diferite manifestări cu scopul de păstrare şi promovare a patrimoniului cultural.

Daniela POPOV BARBULOV

Articol publicat în numărul 21 din 23 mai 2020


1 Mirjana Maluckov, Narodna nošnja rumuna u jugoslovenskom Banatu, Novi Sad, Vojvođanski muzej u Novom Sadu, 1973, p.13

2 Mircea Măran, Kulturne prilike kod rumuna u Banatu 1945-1952.,Vršac, Visoka škola za obrazovanje vaspitača „Mihajlo Pavlov“, 2008, p.7

3 Maria Bâtcă,Costumul popular românesc, f.o. , Datini, 1996, p.57.

4 Nicolae Dunăre, Ornamentică tradiţională comparată, Bucureşti, Editura Meridiane, 1979, p.20

5 Aristida Turcuş, Portul popular românesc din judeţul Timiş, Timişoara, Centrul judeţean de îndrumare a creaţiei populare şi a mişcării artistice de masă, 1982, p.59.

6 Constantin Prut, Calea rătăcită:o privire asupra artei populare româneşti, Timişoara,Editura Fundaţiei Interart Triade , 2012, p.13.

7 Nicolae Dunăre, Ornamentică tradiţională comparată, Bucureşti, Editura Meridiane, 1979, p.70