În Dicționar de etnologie şi antropologie Pierre Bonte definește tradiția ca noţiune ce însumează „tot ceea ce se păstrează din trecut în prezent, fiind transmisă şi rămânând activă şi accesibilă de către cei care o primesc şi care, la rândul lor, o transmit de-a lungul generaţiilor. Transmiterea se face pe cale orală pentru că orice fiinţă umană îşi conştientizează propriile trăiri şi le transmite mai departe urmaşilor fără a-şi pune întrebarea dacă se simte nevoia ca acestea să fie puse într-o formă scrisă pentru ca astfel să rămână pentru posteritate. Important este actul în sine şi „ceea ce se cuvine să ştii să faci în cadrul unui grup care în acest fel îşi recunoaşte sau îşi proiectează o identitate colectivă durabilă” (Pierre Bonte, 1999), dar şi să conştientizezi momentul când cercetătorul ajunge pe teren, culege informaţiile transmise în formă orală, de la unul sau mai mulţi respondenţi, le trece printr-un proces mai complicat, pentru ca la urmă să obţină o formă definitivă, pusă pe hârtie, accesibilă tuturor acelora care sunt interesaţi de problematica dată. În lucrarea de față problematica dată se axează pe sărbătorile de iarnă, povestea vremurilor trecute fiindu-mi spusă de către două informatoare din localitatea Nicolinț: Parascheva Chia Agadișan și Maria Oprea Truia, plecate demult la cele veșnice.

Ziua de Ajun

Ca orice sărbătoare, Ajunul Crăciunului subînțelege unele activități care se făceau doar în ziua respectivă. Acestea erau cunoscute din moși strămoși și fiecare generație încerca să respecte tot ceea ce ținea de obiceiuri și tradiție. Femeile pregăteau colacii mici care se dădeau de pomană, colacii care se puneau în traistă copiilor pentru „mersul cu colacul”, colacul pentru naș, colacul Crăciunului, care era mai deosebit „împletit în patru” și cu margine împletită, un colac care avea „ușărniță” – mai multe crestături pe margine, fiecare simbolizând rodul bogat și prosperitate pentru o anumită cultură sau ocupație a familiei. Acest colac se dădea în dimineața următoare purcarului sau văcarului care păzea animalele. Nu lipsea colacul în care se punea un ban și care se mânca în seara de Ajun. Cel care nimerea banul îl ducea la slujba din ziua de Crăciun.

Tot în această zi gospodinele pregăteau prăjiturile care se deosebeau foarte mult de cele din ziua de astăzi. Erau prăjituri simple făcute din untură, zahăr, făină și ouă la care se adăuga gem sau roșcove măcinate, pentru ca pe parcursul anilor sortimentul lor să fie tot mai bogat. Ziua de Ajun este zi de post. Aproape că nu se mănâncă nimic, iar pentru masa de Ajun se pregăteau ciorbă, fasole bătută, pește sărat sau dulce și, obligatoriu, plăcinte cu dovleac.

Ajunși în casă, bunicul arunca piele prin cameră, dar lăsa și în sacul pe care îl punea pe „tăvanul” cuptorului sau pe un scaun lung așezat lângă cuptor. După cină, bunica arunca nuci prin cameră, iar copiii se străduiau să adune cât mai multe. Tot în acestă seară se „făcea pomul”, care era o simplă creangă de copac pusă pe un postament sau într-un vas cu boabe de porumb, decorat cu nuci, mere, șirag de turtă dulce, prune uscate sau stafide înșiruite pe ață, dar mai ales figurine din turtă dulce, cumpărate de la vestitul moș Milan, turtarul din localitate.

Este foarte interesant că acele coji de la nucile mâncate în seara de Ajun se puneau noaptea târziu sau dis-de-dimineață în poartă la a treia casă, pentru capurecii să se ducă acolo”. De asemenea, paiele aruncate în cameră se adunau a treia zi de Crăciun și se duceau tot la a treia casă din vecini. După cum amintește Maria Oprea Truia, atunci se rosteau anumite cuvinte pentru ca relele din casă să se ducă în altă parte:

Hai pureśi, puricoańe,

Muroni, muroańe,

Strigoi, strigoańe,

Duceți-vă la a treia casă

De la noi,

Acolo să stați

Acolo să vă culcați…”

Prima zi de Crăciun

În dimineața zilei de Crăciun bunica sau străbunica aranja pe masă colaci, cârnați, prăjituri, mere, vin, țuică și câte o lumânare, ocolind masa cu tămâie aprinsă, menind bucate și chemându-i pe cei plecați la cele veșnice la sărbătoarea Crăciunului. Apoi aduna copiii din familie și îi punea „cloță” pe sacul cu paie pus în Ajun lângă cuptor. Le spunea să fie cuminți pentru ca în anul care vine cloșca să stea cuminte pe ouă și să scoată cât mai mulți pui.

Apoi lua ciurul cu care în seara trecută a mers prin ogradă și în care s-a pus colacul Crăciunului, un știulete de porumb, o bucată de cârnaț afumat, nuci, boabe de grâu, busuioc și bani și îl cernea deasupra capului copiilor. Le dădea să mănânce cârnaț prăjit și colac, dulciuri și bani. Astfel, erau pregătiți pentru mersul „cu colacul”. În straița țesută la război de una din bătrânele familiei se puneau câte un colac, o bucată de cârnat, câteva prăjituri. Copiii, nerăbdători, se duceau mai întâi la vecini, apoi la rude și bunicii din partea mamei, adunând suficienți bani pentru ca atunci când mergeau la hora din centrul localității să-și cumpere mere roșii date în zahăr și bomboane multicolore de zahăr de la vestita „bombonțară” Boaba, dar mai ales figurine din turtă dulce de la moș Milan turtarul.

A doua zi de Crăciun

A doua zi de Crăciun avea și ea farmecul ei. Se știa că aceasta era rezervată mersului la nași. Traista țesută în mod deosebit pentru această ocazie se aranja cu prosop brodat sau împestrițat. În traistă se puneu colacul nașului, cârnați, șuncă și prăjituri. Tinerele neveste îmbrăcate cu haine de sărbătoare mergeau la nași, prezentându-le astfel omagiile și respectul pentru onoarea ce se cuvine nașilor de familie.

În ziua următoare, considerată a treia zi de Crăciun, viața începea să intre în făgașul normal. În sufletul tuturor rămânea vie bucuria Crăciunului și speranța în noul an ce bătea la poartă.

Eufrozina GREONEANȚ

Articolul integral îl puteți citi în numărul 52-01 din 28 decembrie 2019 – 4 ianuarie 2020