limba vlahă
Aflu că mai mulți pseudo-intelectuali din Serbia de nord-est ar vrea să intre și ei în rândul lumii și să poată a se pronunța îndeosebi cu privire la destinul minorității române care trăiește barbaria lingvistică a unor așa ziși știutori de carte.

Nu mă miră preocuparea unor vorbitori inculți de limba română, dar faptul că se cred mai presus decât alții, mă duce cu gândul că dintotdeauna impostorii au deschis uși pe care învățații nu au reușit. Dar cum subiectul rândurilor de față este despre ,,casa Ființei”, cum numea Heidegger limba, să lăsăm la o parte oralitatea vulgară, incoerența verbală și să ne vedem de treabă. Așadar, în baza cercetărilor lingvistice și filologice putem susține că etimoanele ,,vlahă”, „rumână” sau „rumâniască” pentru limbă este atestat în secolul al XVI-lea, el fiind utilizat de călătorii străini prin Țările Române precum și în documentele vechi ale vremii. Unul dintre acestea,  scris în limba română cu litere chirilice, este Scrisoarea lui Neacșu (1521), în care autorul ei îl informa pe  primarul brașovean despre atacurile iminente ale turcilor.

Cum am mai arătat, în ținuturile Timoc, Morava, Homolie și sudul Dunării limba română este supusă unei batjocuri incredibile, nu numai de cei care susțin curentul ,,inovator” că ea nu există, ci și de cei care au trecut ca gâsca prin apă fără să se ude, adică prin niște școli din România fără însă să le schimbe profund spiritul și să le afecteze orgoliul. Întâmplător ei au ajuns într-o ierarhie și se cred deja Mesia. Or, pentru a apăra limba română nu trebuie să aibă un carton universitar în sertar, ci puțină minte astfel încât să perceapă idealul românilor, cauza lor reală de a fi mereu străjeri ai limbii române.

Prof. dr. Florian COPCEA

Articolul integral îl puteți citi în numărul din 11 mai 2019