Lumea și noi

Dar pe mine, cine mă votează?

Dar pe mine, cine mă votează?

Românii au darul special de a consuma energii uriaşe pentru nimic. Sau aproape nimic. Pentru că, în afara unor foarte rare excepţii, alegerile astea pentru primării şi consilii judeţene cam asta vor schimba în soarta oamenilor: nimic!
Veţi spune, cu oarecare argumente, că sunt excesiv de sceptic, că e imposibil, după 30 de ani de democraţie, ca România să sufere de aceleaşi boli ale copilăriei acestui sistem. Primul răspuns, fără alte comentarii, a fost dat de un comentator al televiziunii naţionale de la Bucureşti, care remarca procentul uluitor de mare al străzilor neasfaltate, necanalizate ori lipsite de alimentare cu energie (nu doar gaze, ci şi, incredibil, curent electric) din patrie. În anul de graţie 2020, mantra alegătorului român de la ţară a rămas aceeaşi: „apă, gaze, canal!”. Că dacă adaugi „asfalt”, „iluminat public”, „siguranţa cetăţeanului” ţi se impută imediat că vrei prea mult. Românie, plai de dor…
Burtăverzimea politică a ţării a încasat, totuşi, câteva lovituri serioase, dacă ne uităm la prăbuşirea unui baron notoriu cum e Oprişan în Vrancea sau eşecul Gabrielei Firea la Bucureşti. Exemplele pot continua, însă cred că nobila hârtie a acestei publicaţii nu le merită, deşi se spune că hârtia suportă orice… Bătălia cu dinţi, gheare, bani, ziare, televiziuni, tot pe bani, foarte mulţi bani, ba pe alocuri, chiar cu pumni şi picioare numită campanie electorală s-a încheiat într-un soi de mare fâsâială în care doar ochiul analistului atent distinge tendinţa crescătoare constantă a ceea ce ziaristul Cornel Nistorescu numeşte un „partid de intelligence”, adică USR, cu varianta de lucru USR-PLUS. E limpede de acum, pentru oricine mai are un strop de pătrundere intelectuală, că destinele României sunt gândite cu totul în afara „turmei bezmetice” despre care vorbea marele scriitor, jurnalist şi politolog american Walter Lippman: „mulţimea trebuie pusă la locul ei, de o manieră care să-i permită să-şi exercite puterea, dar nu mai puţin şi, mai ales, nu mai mult decât de o manieră care să ne permită fiecăruia să trăim liberi de tropăitul şi răgetele turmei bezmetice”. Chiar aşa! Cum pot face eu, alături de o mulţime de prieteni de-ai mei, şi alţii asemenea nouă, toţi oameni trecuţi prin viaţă, să putem trăi liberi de vacarmul, dezordinea, lenea, incompetenţa, obrăznicia, fuga de răspundere, tupeul cras, corupţia şi mizeria care abundă în toate sectoarele de activitate din ţară, începând cu cele din urmă primării rurale şi terminând, cu voia dumneavoastră, în cabinetele guvernamentale şi parlamentare? Pe mine, cel care nu îşi doreşte „o ţară ca afară”, pentru că am fost ani întregi plecat în străinătate şi ştiu cum e acolo, cu bune şi rele, pe mine, cel care vrea doar o Românie curată la trup şi la suflet, o Românie demnă într-un dialog pe picior de egalitate cu restul ţărilor lumii, o Românie cu oameni liniştiţi, educaţi şi mulţumiţi de locul lor pe pământ, pe mine, naivul care încă mai crede că avem şi oameni morali, inteligenţi şi patrioţi, capabili să gândească în limba română reală, nu în romgleza corporatistă sastisită, să creadă în interesul naţional fabricat acasă, nu prin mesaje criptate venite de peste mări şi ţări, oameni capabili să creadă în ţara lor, nu în conturile băncilor care îi ocupă spectrul financiar, pe mine, românul învăţat să vorbească cu „dumneavoastră”, să repete mereu proverbul cu „cine nu are bătrâni să îşi cumpere!”, pe mine, cel care m-am întors de atâtea ori acasă cu încrederea că o ţară şi un popor nu pot pieri sub avalanşa nimicurilor cu sclipici şi pretenţie de civilizaţie, că semenii mei vor şti că nu tot ce zboară se mănâncă, sau se pune cu alai în fruntea treburilor ţării, pe mine cine mă votează?
Nu mă gândesc, desigur, la un vot aruncat în vreo urnă, pentru vreo dregătorie sau alta, ci la un vot simbolic, la o opţiune a conaţionalilor mei pentru altceva decât li s-a dat, mai de voie, mai cu de-a sila, în ultimele trei decenii. Mă gândesc la votul acela al schimbării de mentalitate, căci dacă gândurile ne sunt bolnave, trupul ţării nu are cum să fie sănătos. Şi când spun trupul ţării, mă gândesc şi la părţile sale aproape paralizate de sărăcie, nu doar la prosperitatea Banatului meu drag, la Timişoara care, iată, pentru prima dată în istoria României, a ales un primar născut acum doar 37 de ani în Germania, un om care în 2003 nu ştia nici o boabă de română. Dominic Fritz devine primar al capitalei istorice a Banatului, un oraş şi o regiune despre care a precizat, în chiar momentul victoriei sale, că aparţin Europei. Dar şi România aparţine Europei, a adăugat imediat neamţul, care acum vorbeşte bine româneşte şi, iată, şi mai bine politiceşte. Rămâne de văzut câte viteze are acest continent, şi cum se va mişca pe direcţia noastră. Până atunci, ca la mica publicitate de odinioară… aştept provincia.

Lucian RISTEA

Articolul îl puteți citi integral în săptămânalul ,,Libertatea” nr. 40 din 3 octombrie 2020

PS. Despre alegerea unui om mort de 10 zile ca primar la Deveselu, am să spun doar atât, roşind ca european ce sunt: prostia trebuie limitată şi ea în România!