Nu credeam, acum câteva decenii, când vedeam în jurnalism o vocație și o viitoare profesie, că voi trăi, vreodată, săptămâni de-a rândul redus la tăcere. Atunci când crezi în menirea de a transmite semenilor tăi idei, imagini, simple reflecții ori reflexii pe marginea realității, a clipei, căci jurnalistul e cronicarul clipei, nu-i așa?, nu credeam… să-nvăț a tăcea vreodată. Lumea mi se părea prea minunată, prea dinamică și demnă de disecat în părțile ei caleidoscopice, cu dorința de a-i risipi cioburile de lumini și umbre printre semeni, pentru a pierde vreun moment din nepotolita ei schimbare. Hai să ne scăldăm în ceea ce am fost, suntem și devenim, în ceea ce am făcut bine și am greșit, în spiritualitate adâncă și în ludic deopotrivă, cu onestitate și bucuria de a trăi, de a ne îndrepta în bătaia vântului vremii, îmi venea să spun celor din jur, abia întors acasă din Statele Unite, în iarna lui 1990…

Multe s-au întâmplat în săptămânile din urmă. Au fost, înainte de oameni și vremelnicie, Sfintele Sărbători ale iernii. S-au dus liniștite, precum flacăra lumânării ce-și termină fulguranta menire. Clipele de cucernicie nu au durat. În tumultul efemer al politicii, atât interne, cât și internaționale, s-au întâmplat tulburări grave. În plan geopolitic frământările celor mari și puternici au zguduit țâțânile planetei, ce pare cuprinsă tot mai mult de nebunia unor viitoare confruntări devastatoare. Acasă, nebunia are alte forme, se traduce prin nimicnicie și lipsă de perspectivă, prin incapacitatea de a scoate țara din marasm și de a reinstaura un climat de siguranță, bun simț și speranțe întemeiate într-o viață mai bună pentru românii abuzați de istorie și impostori suiți pe scaunele dregătoriilor prin decizii oculte ale unor alogeni.

Lucian RISTEA

Articolul îl puteți citi integral în săptămânalul ,,Libertatea” nr. 07 din 15 februarie 2020