Retrovizor

Dreptul de a înjura

Dreptul de a înjura
După 1989, scăpați din chingile, numite dogmatice sau, mă rog, comuniste, românii, fie cei de la coada sapei, fie cei de la Ambasada României din Belgrad, au câștigat un drept, zice-se democratic, dreptul de a minți, de a face din țânțar armăsar și din negru alb. Obiceiul acesta s-a perpetuat până în zilele noastre, și este, de departe, cel mai mârșav mod de a nu spune lucrurilor pe nume.

De multe ori te întrebi ce interes au o parte din diplomații români să ascundă adevărul care, se pare, este privit ca un corona virus printre membrii comunității românești? Interes pecuniar nu prea știm să existe, dar interesul de a ascunde anumite lucruri, da! Mai ales că în numele vocației de a fi român se comit cele mai aberante deciziuni și se produc pe bandă rulantă afaceri care, vai, aduc în buzunarele unor inși diverse ,,produse” din cornul abundenței.

Ca o teroare persistă, evident, obsesia: dacă prin falsificarea realității anumiți pigmei nu își ascund neputința de a vedea clar lucrurile și de a înțelege că minoritatea română din Serbia are nevoie ca în acest spațiu multietnic vorbitorii de limba română să-și păstreze identitatea strămoșească. Să fi ajuns ignoranța, indiferența și compromisul elemente ale unei politici de stat?

Toate țările își ocrotesc minoritarii, indiferent prin ce colțuri de lume se află ei. Din fericire, acele țări au programe și proiecte serioase în ceea ce privește consolidarea ființei lor naționale în… sufletele celor urgisiți de istorie. Numai România face excepție. Nu ar trebui să credem că România este de vină pentru toate câte se întâmplă, că săraca țară bogată nu este în directă relație cu icsmanii sau igrekmanii așa-ziși români ai minorității, ci acei parveniți de funcționari și guvernanți (da, există deosebire între cele două categorii!) care se consideră eterni în funcție și le place să pozeze în salvatorii comunității.

 

Florian COPCEA

Articolul integral îl puteți citi în numărul 18 din 2 mai 2020