Toracul a dat etniei române de pe aceste meleaguri foarte mulţi intelectuali, medici, profesori, ingineri, scriitori şi diplomaţi, Todor Baloş fiind unul dintre ei. Dânsul a fost angajat la Belgrad, apoi timp de un mandat la Bucureşti şi din nou la Belgrad. Aceasta este povestea fiului său cel mai mare, Ştefan şi a familiei lui.

Cel mai bine este la bunici

Ştefan s-a născut la Zrenianin, unde a locuit împreună cu familia până la vârsta de trei ani. După ce tatăl lui a primit post de muncă la Belgrad, cu toţii s-au mutat în capitala ţării, unde Ştefan locuieşte şi în prezent.

Localitatea Torac a lăsat o amprentă asupra lui Ştefan. Este locul de unde familia Baloş îşi trage rădăcinile. Acolo veneau în vacanţă. Casa moşului din strada principală din Toracul Mic a fost locul unde Ştefan şi fratele lui mai mic se jucau. Acolo era linişte şi libertate, pe care copiii şi-o doresc mai mult. Au putut face ce au dorit. Totul a fost permis. Aşa erau bunicii pe vremea aceea. Ştefan a învăţat cu bunicul să conducă tractorul pe holdele torăcene şi a îndrăgit animalele, mai ales calul vecinului. Au fost clipe de care Ştefan îşi aminteşte foarte des, momente pe care un copil care locuieşte într-un oraş mare precum este Belgradul nu le va uita niciodată.

Când a început la şcoală, Ştefan a venit tot mai rar în satul bunicilor, dar s-a bucurat foarte mult când părinţii îi spuneau: ,,Mâine mergem la Torac”.

Mirjana şi Ştefan
Drumul vieţii are multe surprize

Ştefan a terminat şcoala generală la Belgrad, iar şcoala medie la Bucureşti. Aceasta a fost o schimbare în viața familiei Baloş. Todor Baloş, tatăl lui Ştefan, a fost trimis pentru un mandat la Ambasada fostei Iugoslavii la Bucureşti, pe o perioadă de patru ani. Întreaga familie s-a mutat la Bucureşti. Despre viaţa din Bucureşti, Ştefan ne povesteşte următoarele: – Am avut 15 ani când ne-am mutat la Bucureşti. Toţi prietenii au rămas la Belgrad, dar noi trebuia să plecăm într-o ţară străină. Deşi nu cunoaşteam pe nimeni, ne-am descurcat foarte bine. Am cunoscut prieteni noi. La şcoală ne-au acceptat şi totul a fost bine. Timpul liber l-am petrecut mai mult pe terenurile de sport. Nu am uitat prietenii din Belgrad. Dimpotrivă, relaţiile dintre noi au devenit şi mai strânse. Suntem prieteni chiar şi azi. Copiii noştri se cunosc şi se joacă. Bănuiesc că timpul petrecut la distanţă a influenţat acest lucru.

La Belgrad, Ştefan a practicat fotbalul. A dorit să continue şi la Bucureşti, dar nu i-a fost permis. –Nu am priceput din ce cauză nu puteam să fiu membru al clubului de fotbal din Bucureşti. Îmi spuneau că sunt străin şi că din acest motiv nu puteam să fiu membru al vreunui club din România. Am fost nevoit să joc fotbal şi baschet doar pe terenurile din curtea şcolară, dar mi-am dorit mai mult. Am decis să practic tenis, pentru că aveam acces la clubul diplomatic care dispunea de tot felul de terenuri de sport şi piscine. Acolo am cunoscut mulţi prieteni, copii de diplomaţi din ţări africane, sud-americane… – ne povesteşte Ştefan.

Cei patru ani petrecuţi în Bucureşti au lăsat amintiri frumoase în viaţa lui Ştefan şi a familiei lui. Au călătorit prin toată România şi au văzut toate frumuseţile ţării.

Ștefan păstrează şi astăzi legătura cu prietenii de la şcoală din Bucureşti. Uneori se vizitează.

Mihajlo şi Ognjen la schi
Educarea copiiilor, în balanță cu timpul liber petrecut împreună

La vârsta de 35 de ani, Ştefan şi-a găsit sufletul pereche. S-a căsătorit cu Mirjana, pe care a cunoscut-o la Zvornik prin intermediul unui prieten comun. Dânsa era la familia ei în week-end, pentru că pe vreme aceea studia la Novi Sad, iar Ştefan a fost trimis acolo în interes de serviciu. Aşa s-au cunoscut. Prietenia s-a transformat în dragoste, iar din această dragoste s-au născut doi copii: Mihajlo, care are 12 ani şi Ognjen, 8 ani.

– Copiii ne sunt centrul lumii. Ne străduim să le oferim educaţie aleasă şi, bineînţeles, multă dragoste – ne spune Mirjana.

Florin RAȘA

Reportajul integral îl puteți citi în numărul din 26 ianuarie 2019