Ce poate fi mai nimerit, într-o seară călduroasă de sfârșit de iulie, decât să te așezi în aer liber și să asculți piese muzicale create din nevoia de a umple de bine și frumos sufletele ascultătorilor? O „camerata” e, conform definiției, o grupare de intelectuali melomani, dedicați în profunzime artei muzicii. Camerata florentină, de pildă, a făcut istorie ca pilon al fenomenului renascentist născut în splendidul oraș al familiei Medici. La ce te poți aștepta, în București, când pe afiș scrie „Camerata regală”, mai exact orchestra cu acest nume pretențios, când concertul se desfășoară pe treptele Ateneului Român? Când vezi numele unei violoniste venite din Germania și un buchet de compozitori plecând de la Mozart și ajungând la marii făuritori de tangouri cum au fost Piazzola sau Gardel, trecând prin Offenbach și Brahms?

Ca să poți aștepta în liniște, după cea mai călduroasă zi a lunii iulie în orașul toropit de vară și domolit de absența locuitorilor săi plecați de-a valma în concedii, nimic nu te încurajează mai mult, o dată rezolvată problema parcării în preajma intrării la Ateneu, decât o cafea însoțită de o băutură răcoritoare rece. In colțul ascuțit format din străzile Episcopiei și Constantin Esarcu, ultima lipită de zidul Ateneului, rupând din spațiul marcat al parcărilor o puzderie de mese și scaune, altfel desperecheate și toate goale, umple locul. Deasupra a ceea ce e un fel de cafenea tronează numele locantei – jointului, ar zice americanii – „The Owl”. „Bufnița”, sau mai plastic, „Pasărea de noapte, în frumoasa noastră limbă, tot mai ocolită de tânăra generație, e un „cocktail house”.

Un puștiulică plin de importanța funcției sale de chelner mă informează că „filosofia casei lor” (sic! – chiar așa a zis) îl împiedică să ofere cafele și apă minerală, ei fiind profilați doar pe „drinkuri”. Îl informez scurt că, în Statele Unite, în orice bar sau „cocktail house” se poate bea un „drink of water” și, fără să sper că omulețul a învățat ceva din asta, plec să caut alt loc, mai puțin fițos și stupid

La 8 fără un sfert intrăm pe poarta de fier de forjat, străjuită de felinare emblematice, a curții din fața Ateneului. șim atenți, evitând grămada de saci cu gunoi sprijiniți de un stâlp, la un metru, pe trotuar. Un cârd de domnișoare ne întâmpină amabile, ne iau temperatura, ne oferă măști de protecție și una ne conduce, chiar, către locurile noastre: o pereche de scaune din plastic, de grădină, una dintre cele câteva zeci de încropiri dictate de distanța impusă la vreme de pandemie.

Zâmbetul de anticipație îmi piere când constat că locurile noastre, cumpărate de pe internet cu 250 de lei, în rândul 1, perechea 17, fuseseră instalate după colțul scenei, cu vedere asupra unei boxe de sunet, unui stâlp de iluminat și câtorva cutii de transport, cu cabluri electrice pe la picioare. Privesc oarecum năuc, la început, apoi mă ridic și o rog, pe una dintre domnișoarele de la intrare, să ne ofere altceva, alternativa fiind să plecăm cu totul. Pe scurt, după oarecari negocieri cu o doamnă care părea nedumerită de nemulțumirea mea și observația unui nene cu sacou ce se manifesta ca bossul locului – „au putut să aleagă!”, adică o replică cinică și mincinoasă, pentru că pe internet rândul 1, locul 17 nu figurau prin bălăriile tehnico-electrice ale evenimentului – am fost așezați într-un spațiu decent. Acesta e și cuvântul ce caracterizează spectacolul propriu-zis, la capitolul performanță muzicală.

Bietul dirijor, Constantin Adrian Grigore, s-a străduit. Dar căldura sufocantă și jungla sonoră din jur, adică bubuitul motocicletelor scoase de „șmecheri” în buricul târgului, țipetele copiilor surescitați de joaca pe întuneric sau, inedit, răcnetul „bis!” al unui bețivan trecând pe o bicicletă pe lângă gardul Ateneului au lăsat la final tânărul muzician cu un zâmbet deznădăjduit, de resemnare politicoasă. Iar nouă, celor din fața sa, întregul eveniment ne-a lăsat un sentiment de înțelegere resemnată pentru faptul de a fi văzut și ascultat niște instrumentiști dedicați muzicii culte, obligați să se îmbrace în negru, să suporte canicula, totala lipsă de ambianță și o sonorizare de bodegă. Totul cu înregistrarea TVR.

Se spune că nu buzunarele goale opresc oamenii să progreseze, ci mințile și sufletele goale. E ceea ce am văzut în Bucureștiul anului de grație 2020, după 3 decenii în care oamenii săi au avut timp să își umple mințile și inimile de ceea ce a adus progres și civilizație lumii europene moderne. Buzunarele, mulți, și le-au umplut. În centrul capitalei se observă ușor că nu banii lipsesc. Dar rămâne mentalitatea. Rămâne gunoiul din mijlocul drumului, atenționarea femeii care dă tichete de parcare că după plecarea ei, la 10 seara, apar aurolacii și mașinile nu mai sunt în siguranță, rămâne lipsa de respect pentru istorie prin organizarea de șușanele în cadrul celei mai frumoase clădiri a Bucureștiului, Ateneul Român. E, mutatis-mutandis, o favelă, îmi zic.

Ajuns acasă, unde un „drink cu multă gheață stinge la o oră târzie impresiile fierbinți culese la concert, privesc pictura unui locuitor al unei favele autentice, din Rio de Janeiro. Ne-o vânduse cu zâmbetul pe buze un artist stradal, un om curat la minte și la suflet, deși cu buzunarele mai mult goale. Ca atâția alți carioca ai faimoaselor cartiere din cubulețe cocoțate pe coastele ce mărginesc metropola braziliană. Privesc înșiruirea de pete și culori proaspete, vii, și o suprapun peste cenușiul centrului capitalei mele. Nu, nici măcar favelă nu-i pot spune…

Lucian RISTEA

Articol publicat în numărul 33 din 15 august 2020