Drumul se strecoară leșinat, ca întotdeauna, prin canicula zilei, peste orizontalele ciuruite de combine ale Bărăganului. După nervii și înjurăturile explodate de gropile a ceea ce, după 30 de ani, continuă să fie o imensă insultă la adresa unui drum civilizat, altfel cunoscută drept „Centura Bucureștiului”, fâșâitul roților pe asfaltul toropit mai calmează spiritele. Aerul condiționat ajută și el, dar privirile ne fug ca un metronom spre stânga, unde un cer vinețiu amintește de potopul abia trecut, cu năbădăi, încălecat pe un cer aparent decis să sature pământul cu apă à la roumaine, pompieristic, bubuind de elanuri devastatoare, neașteptate, ca proverbiala mămăligă ce explodează… Ori nu mai explodează, îmi zic, pentru că deacum e sigur, mămăliga românească nu mai face bum, orice ar fi și oricine ne-ar pune căpăstrul!

După secetă, pericol de inundații. După astea toate, radioul din mașină ne amintește cu obidă nedisimulată, căci nu toți jurnaliștii își dau obolul puterii și comunicatelor ei oficiale, nenorocita de pandemie și frazele leșinate ale zișilor conducători ai patriei, ce scot polițiștii ca poterele în drumul haiducilor, să prindă nici ei nu știu prea bine ce și pe cine. E drept, de la mare, unde s-a produs un soi de năvală populară weekendul ăsta, o prietenă dotată cu bun simț și un minim de rațiune civică ne anunță că lumea bulucită prin magazine, restaurante, terase și ce-o mai fi se uită la masca ei ca la o ciudățenie, că nimeni nu pare să-și amintească de „distanța socială”, „măsurile de protecție” și toate celelalte măscări menite să strice (po)pulimii cheful și să o ferească de nenorocitul de virus… Natura lucrează asupra patriei în aceste zile à la roumaine, românii înșiși nu pot face altfel, nu?!

Ajunși la destinație, ne așezăm pe firul unei banale povestiri rurale țesute într-o curte primitoare de gospodari ai câmpiei ce ne înconjură ca o sentință definitivă, spre eternitate, sub bolta viței deșucheate, rotunjită în forme promițătoare de licori parfumate în brumele toamnei ce va să vie. Vorbele curg în firicele zglobii ca pâraiele de munte, omul bun se cunoaște repede în conversația ce ignoră timpul, orele trec… Unde-s doi români, se face politică. Unde-s trei, ori mai mulți, se face politică mare, cugetată adânc, judecată necruțător. Cum naiba, mă întreb, ne aflăm unde ne aflăm? Omul de rând nu și-a pierdut nici judecata, nici buna balanță a valorilor moștenite cu învățătura creștină, nici rușinea, nici sfiala, nici mânia. Nici amnarul plin de scântei al sudalmei îndesate în gâtlejul impostorilor care îi dictează, zilele astea, ce și cum, ba chiar și cine e el, de fapt, românul de la talpa țării!

Prinși, cum suntem, după o cină îndestulată de brânză grasă de capră așezată peste roșul doldora de sănătate al unor roșii cum numai aici, în România, poți mușca (ca din sânul Evei, ar zice unii amici), în aromele pârlite ale vinetelor jertfite pe pâine proaspătă, mirosind a grâu și belșug, în timp ce în pahare odihnesc diminețile însorite ale unui vin sfințit de doruri atavice, uităm de ceas, de bezna nopții de iulie, de mârâielile furtunilor ce bântuie pe aproape. Numai ele, nenorocitele, creaturile lui Dumnezeu făcute să nu dea pace și tihnă omului, să treacă peste orice gând pios și cugetare revelatoare, nu uită să ne tulbure bucuria clipei. Țânțarii atacă de parcă ar veni sfârșitul lumii, iar noi am fi ultima lor șansă. La un moment dat, în aer se simte o mireasmă subtilă, un miros elaborat, de mare finețe, ce mai, un aer de salon aristocratic apărut, deus ex machina, în mijlocul Bărăganului. „A ce miroase?”, întreabă, bănuitor, prietenul și gazda mea. „A Hugo Boss, dragă”, răspunde netulburată, soția lui. ”A parfumul tău cel bun, am citit că dacă-l pui pe tableta aia de țânțari, în priză, are efect mult mai mare”. M-a pufnit un râs homeric. Marcel, prietenul, părea cu totul dezorientat… Parfumul lui cel bun! Soția, calmă și convinsă, era un monument de certitudine. Uite-așa, în miez de noapte, în Bărăganul anului de grație 2020, Hugo Boss, nazistul care a îmbrăcat trupele SS ale lui Hitler, magnatul modei care domină și acum lumea din orășelul german Metzingen, unde am petrecut cândva zile întregi, alergând himere și iluzii (dar asta e o poveste pentru altă dată) a înviat subit, cu scopul declarat și imperativ de a potoli niște anofeli de-ai noștri, supărători foc dar la fel de banali ca praful veșnic nepotolit al Câmpiei Române. Dacă nici asta, licoarea nemțească scumpă ca dracul a buticurilor occidentale, pusă în slujba alungării insectelor „subțiri la glas” înzestrate cu „scule cu pretenție de nas”, cum zicea Topârceanu, nu e o poveste românească, nu mai știu ce altceva ar putea fi. Morala o veți trage, ca de obicei, domniile voastre, onor cititorii.

Lucian RISTEA

Articol integral publicat în numărul 28 din 11 iulie