Editorial

Lecția de indolență și singurătate

Lecția de indolență și singurătate
Ceea ce până mai ieri a fost bun comun, cu prefix românesc, azi este al „nimănui”, și tot ce este al nimănui este sortit pieirii; ceea ce este românesc, ca bun comun, este lăsat de izbeliște – cultura, instituțiile, manifestările, școala noastră, bunurile materiale și imateriale care cândva au fost ale românilor. Dar „până ce nu dai cu capul de pragul de sus, nu-l vezi pe cel de jos”. Toate cele care ni se întâmplă sunt urmări și consecințe. De mai multe ori am scris de răul care ni se apropie, că suntem părtași ai propriului final ca etnie, că multe rele ni se datorează nouă înșine, că azi avem un Consiliu Național incapabil să se implice în problemele identitare, însă nimeni niciun cuvânt să spună.

Efectul celor scrise de mine era contrar celui dorit, în loc să găsim soluții, am întâmpinat o și mai mare indignare și dispreț. Am înțeles că a avea bune intenții înseamnă să-ți bați singur cuie în talpă și că de partea cealaltă „răzbunarea e arma prostului”. Scriu despre noi, românii, și mă gândesc că parcă o mână invizibilă le rânduiește pe toate cele.

Săptămâna trecută, minorității croate i s-a acordat, spre folosință, festiv – în prezența președintelui Serbiei, Aleksandar Vučić, și a ministrului de Externe și Afaceri Europene al Croației, Gordan Grlić Radman, casa memorială a banului Josip Jelačić, pentru a cărei restaurare statul sârb a alocat 600.000 euro. În aceeași săptămână, românilor pentru o sumă de ceva puțin peste 250.000 de euro (33,5 milioane dinari) la licitația publică din 14 octombrie le-a fost vândută clădirea „Luceafărul” din Vârșeț (a doua strigare – ca și cum istoria noastră ar fi un obiect de second hand). Situată în zona zero a oraşului, clădirea are peste 2.400 de metri pătraţi şi, împreună cu anexele sale, se întinde pe aproape o stradă întreagă.

Acest simbol al românilor, mereu trecând de la un proprietar la altul, mereu pendulând între speranță și deznădejde, de-a lungul istoriei a avut de ispășit dureroasa agonie a copilului orfan, iar în final, degradat, a rămas al nimănui. Construită de românii din Banat în perioada austro-ungară, clădirea a aparţinut comunităţii româneşti din anul 1894 până după al Doilea Război Mondial. Ocupaţia nazistă nu i-a privat pe români de clădire. Dimpotriva! Abia în 1947, prin Hotărârea Tribunalului Popular al Plasei Vârşeţ, românii își pierd „Luceafărul”.

Imobilul a fost naţionalizat şi trecut în posesia statului – Republica Populară Federativă Iugoslavia. În 2005, Ministerul Culturii din Serbia a clasat clădirea „Luceafărul“ ca monument istoric de categoria A. Mă întreb: dacă „Luceafărul” a fost declarat drept monument istoric, de ce timp de 15 ani a fost lăsat să se degradeze, dacă nu cumva să i se degradeze și prețul pentru licitiația care tocmai i-a pus capacul, definitiv și pentru totdeauna?! Rămâne de văzut ce semnificație are monumentul istoric, simbolul românilor, pentru noul proprietar și dacă în planurile lui se regăsesc și visurile acestora.

Clădirea „Luceafărul” este ultima fortăreață identitară pe care am pierdut-o, așa cum și alte bunuri ale românilor s-au dus pe apa sâmbetei. Naționalizate, confiscate, au intrat în averea statului sârb: sute de hectare de terenuri, la Biserica Albă clădirile fundaţiilor „Dimitrie Bălănescu“ şi „Florica Aurelia Novacu“ şi sediul Căminului Cultural „Doina“, clădirea „Ioan Jianu“, din Alibunar (actualmente sediul primăriei), Castelul „George Mocioni“ din Vlaicovăț. Proprietăţi care țin de minoritatea română, estimate la câteva milioane de euro.

E clar că românii, în imposibilitatea dovedirii calităţii de succesori ai acestor bunuri și neexistând urmași legali, în înţelesul legii, sunt păgubiți. Nici România nu s-a arătat insistentă în a sprijini românii din Banatul sârbesc, chiar mai mult – s-a dovedit neinteresată de români, surdă la problemele și strigătele de disperare. Statului sârb i-a convenit această stare. De ce s-ar priva de bunurile noastre, servite pe tavă ca o mană cerească? Prin reciprocitate se putea adopta un act normativ care să faciliteze retrocedarea bunurilor noastre colective.

Cu atât mai mult că în mod similar a procedat şi statul român, a cărui legislaţie a permis comunităţii sârbilor din România, dar şi Episcopiei Ortodoxe Sârbe de Timişoara să revendice proprietăţile confiscate abuziv de regimul comunist. Statul sârb în cazul evreilor a adus o lege specială (Auzi, o lege specială doar pentru evrei!!! Halal stat!) prin care toate bunurile evreiești care nu au succesori, revin comunității evreiești. Din păcate, sau din fericire, România nu este Israel, iar românii nu sunt evrei și nici nu beneficiază de vreo lege specială, respectiv discriminatorie.

Nu ne îndoim de faptul că statul român, prin diplomații săi de la Vârșeț, în ultimele luni, a făcut o ultimă încercare pentru păstrarea clădirii în patrimoniul românilor. Și în 2012, România a ridicat problema restituirii. Pe atunci, secretarul de Stat Bogdan Aurescu, copreşedinte din partea României al Comisiei mixte interguvernamentale româno-sârbă, a susținut soluţionarea cât mai rapidă a retrocedării. Păcat că astăzi, din poziția ministrului pentru Afacerile Externe, a cedat pe ultima sută de metri. Ultima încercare de a se salva clădirea „Luceafărul” a fost și demersul Consiliului Național din anul 2014. Au fost epuizate toate căile de atac la tribunalele din Serbia, a mai rămas Curtea Europeană a Drepturilor Omului, de la Strasbourg, pas pe care actualul Consiliu nu l-a făcut.

Mult mai mult ne costă îndreptarea erorilor, dacă se mai pot îndrepta, decât dacă retrocedarea sau cumpărarea se făcea la timp. Azi, Consiliul Național Român, prin reprezentanții săi, n-are capacitatea intelectuală, profesională, și nici experiența necesară și nici voința minimă să facă față momentului istoric în care ne aflăm, nici măcar nu-l percepe ca atare, e inconștient de locul și timpul în care funcționează. Oricum, istoria îi va consemna ca părtași nedemni ai provocărilor cărora nu le-au răspuns cu cinste și demnitate. Așa se-ntâmplă când bei apă din pumnul altuia, niciodată nu vei fi sătul!

Pierderea „Luceafărului” e un prilej să ne amintim și de alte valori românești, pierdute pentru totdeauna, ca bunăoară Fundația Gojdu” din Budapesta, azi estimată la câteva miliarde de euro, irosită din neimplicarea aceluiași stat, a României. Povestea „Luceafărului” e încă un motiv în plus să ne gândim care este poziția noastră în Serbia, care este atitudinea României față de noi, care este atitudinea autorităților sârbe față de bunurile și istoria noastră culturală, care este capacitatea noastră, ca români, să ne definim prioritățile și cum ne protejăm valorile identitare: mâine Casa Libertatea, astăzi fiind deja mâine. Înțelegem că am rămas singuri.

Nicu CIOBANU

Editorial publicat în numărul 43 din 24 octombrie 2020